A fi român sau… a nu fi


 

Irninis Miricioiu

Suntem români dincolo de ţara în care trãim. Suntem români dincolo de limba pe care o vorbim. Suntem români pentru cã simţim româneşte. Chiar dacã uneori am uitat cum se face asta şi ne limitam la surogate ieftine ce nu pot înlocui originalul.

Recunosc ca nu m-am gândit pânã acum ce înseamnã pentru mine a fi român. M-am nãscut româncã şi acest lucru era de ajuns. Însã da, au fost momente în viaţa mea când mi-am pus foarte serios problema dacã sã plec sau nu din ţarã.

Cu toţii tânjim la un stil de viaţã mai bun, aşa cum reuşim sã îl cunoaştem prin ochii turistului atunci când ajungem sã plecãm în strãinãtate. Ei au autostrãzi. Noi n-avem. Ei au locuri de muncã remunerate conform pregãtirii. Noi avem profesori care devin paznici de noapte şi medici care trãiesc dintr-un salariu de mizerie încercând sã salveze vieţi fãrã sã aibã cu ce. Ei au salarii mari care le permit sã nu se gândeascã la ziua de mâine. Noi stãm în fiecare zi cu ochii pe preţuri pentru a ne calcula traiul de zi cu zi. Ei au perspective. Noi încercãm cu greu sã supravieţuim. La ei existã reguli respectate. Noi nu reuşim sã ne creãm propriile reguli, fãrã a ne mai gândi sã le şi respectãm. Ei ştiu sã îşi aprecieze valorile. Noi le ignorãm pânã când ajung fie sã-şi caute un viitor departe de graniţe, fie se pierd în anonimat. Ei sunt ei. Noi suntem noi.

Ştiu, la prima vedere paralela nu pare deloc îmbucurãtoare. Simplul fapt cã ne-am obişnuit sã trãim aşa, nu schimbã realitatea. Şi nici dorinţele fiecãruia dintre noi. Aşa cum spuneam, fiecare tânjeşte cãtre mai bine. Însã ce uitãm cu desãvârşire, ce ignorãm din propria lipsã de curaj necesar pentru a recunoaşte realitatea, este cã noi suntem direct responsabili pentru a crea acest „mai bine”. Nu doar a-l aştepta sã ni-l ofere alţii. Am învãţat pe propria piele cã nu existã nimic de-a gata, ca nimic nu cade din cer, cã întrebând „muieţi-s posmagii” nu facem altceva decât sã ne prelungim agonia. Da, la infinit.

Poate vi se va pãrea hilar ce vã spun,  poate doar veţi zâmbi amar în colţul gurii, dar dacã noi nu facem nimic cu vieţile noastre, nu va putea nimeni din afarã sã schimbe realitatea în care trãim. Sã scãpãm de indiferenţa congenitalã în care ne scãldãm zi de zi. Sã ne scoatem bârna din propriul ochi, înainte de a ne lega de paiul din ochiul altuia. Sã ne gândim mai mult la consecinţele acţiunilor noastre şi sã gândim înainte sã deschidem gura. Şi în primul rând, sã fim oameni.

Altfel, vom continua sã ne plângem de traiul nostru, mulţumindu-ne cu ce avem şi obligându-ne copiii sã trãiascã în aceeaşi societate debilã. Şi uite cum mi-am amintit de povestea copilului care plângea de mama focului cã a avut un leu şi cã l-a pierdut. Un trecãtor, auzindu-i pãţania  şi înduioşat de plânsul lui, a scos un leu şi i l-a dat sperând cã astfel copilul se va bucura. Şi când colo ce sã vezi? Puştiul a început sã plângã şi mai tare. „De ce plângi?, l-a întrebat trecãtorul. „Pentru cã puteam sã am doi lei şi acum am doar unul singur!”

Ştiu cã veţi zâmbi din nou, dar eu nu aş pleca pentru nimic în lume din România. Nu am fãcut-o pânã acum pentru cã am simţit cã aici este rostul meu. Cã îmi trag rãdãcinile din pãmântul acesta hulit de mulţi, iubit de alţii. Cã respir aerul poluat de Bucureşti, dar mã bucur cã sunt acasã. Cã în fiecare an mi-e dor de mare ca de un prieten nepreţuit. Cã m-am îndrãgostit iremediabil de Deltã şi de apusurile ei însângerate. Cã îmi doream, încã de copil, sã dorm în fân, şi încã îmi mai doresc asta. Cã iubesc pâinea româneascã coaptã pe vatrã, cu telemea şi ceapa spartã pe colţul mesei, cireşele inima porumbelului care au gustul copilãriei mele şi cozonacii pe care îi fãcea bunicã-mea. Cã aici sunt mormintele dragilor mei, tocite de vremi şi înnegrite de ploi. Cã dragostea mea poartã geografia acestor locuri. Cã în ochii atât de frumoşi ai iubitului meu citesc versurile lui Nichita. Cã îmi place sã mã îmbrac româneşte şi sã îmi port copilul la fel.

Pe 24 iunie, de Ziua Internaţionalã a Iei exact asta voi face. Îmi voi îmbrãca familia în semnele noastre cusute cu migalã, care spun cea mai frumoasã poveste de dragoste. Este povestea mamei care îşi ţine în braţe pruncul.  Este povestea pruncului care a primit, odatã cu laptele ei, şi sângele acestui pãmânt. Este povestea cântecului de leagãn îngânat încetişor, este doina care sfâşie sufletul, este patima cu care românii au învãţat sã iubeascã. Este povestea noastrã, a tuturor. Poate ca din când în când, mãcar o datã pe an, ar trebui sã ne amintim de noi înşine. De noi şi de rãdãcinile noastre.

Dar poate cã toate astea nu sunt de ajuns. Nu pot compensa ce nu avem. Poate cã toate aceste argumente nu vor  fi suficiente dacã într-o zi, copilul meu va dori sã plece din ţarã. Nici nu îl voi opri. Pentru cã ştiu cã oriunde s-ar duce, nu va uita niciodatã ce sânge îi curge prin vene.

 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

1 Comment on "A fi român sau… a nu fi"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
Mircea
Guest

Nu vreau sa comentez,nu vreau sa te intristez,e bine ca tu gandesti mai pozitiv decat mine,in fapt esti o buna romanca.
Ai o carisma aparte,un farmec pe cale de disparitie in televiziune si chiar in viatza de zi cu zi.Din partea mea sa ai parte de o viata frunoasa si multe “succesuri”!!!

wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0