Cain, între iertare şi pãcatul originar. „Abel Sanchez” de Miguel de Unamuno


        Cred cã Abel Sanchez semnat de Miguel de Unamuno este una dintre cele mai tulburãtoare cãrţi pe care le-am citit în ultimii ani. O carte pe care n-o poţi uita prea uşor. O carte care te bântuie mult timp dupã ce ai citit ultimul rând. O carte care îţi rãsare în minte când mergi pe stradã, când povesteşti cu prietenul cel mai bun, când îţi sãruţi iubita sau când îţi priveşti copilul adormind. O carte care sapã adânc în carnea nimicniciei noastre.

          Este cea de-a doua carte cititã, dupã „Confesiunile” lui Jodie Rhodes, în cadrul campaniei vAlluntar, iniţiatã de Editura All, având drept scop promovarea lecturii dar şi responsabilizarea tuturor celor care simt cã meritã sã schimbe lumea în care trãiesc. Şi dacã prima nu mi-a plãcut aproape deloc, cea de-a doua se bate pentru primele locuri în topul preferinţelor personale.

           Este o explorare la nivel ontologic a mitului biblic al lui Cain şi Abel, o variaţiune pe tema invidiei adusã la nivelul pãcatului originar, o meditaţie pe tema binelui şi-a rãului, o luptã perpetuã a individului cu sine însuşi în încercarea disperatã de a-şi înfrânge partea maleficã, demonul care îi stã mereu pe umãr. Este o poveste tragicã despre patima sufleteascã a unui om, Joaquin Monegro,  despre lupta lui de o viaţã cu boala incurabilã a invidiei, mai rea decât viciul şi mai dureroasã decât tãietura provocatã de brici. Boalã interioarã menitã sã-i usuce sufletul, sã-i otrãveascã viaţa şi sã-i distrugã speranţa cã undeva, pe lume asta, existã noţiunea de „bine” care sã poatã anula „rãul”.Cain and Abel

           Dacã mitul biblic vorbeşte despre cei doi fraţi, Cain şi Abel, Unamuno îşi aprofundeazã studiul, transformând relaţia de sânge într-una de prietenie. Abel Sanchez şi Joaquin Monegro, cele douã personaje principale, nu sunt fraţi ci sunt doi prieteni, care se cunosc din copilãrie, de „dinaintea copilãriei, cãci drumurile celor douã doici se uneau şi îi uneau de pe când ei nici nu învãţaserã sã vorbeascã”. Apare, într-un fel, încã de la început,  noţiunea de predestinare, de drum dinainte stabilit, fãrã ca acesta sã îi fie cunoscut nici cititorului sau personajelor, însã cu siguranţã Unamuno este autorul demirug care ştie cu precizie soarta fiecãrui personaj şi lasã din când în când sã se întrevadã acest lucru.

            Sunt prieteni şi totuşi au firi diferite, fapt care ar fi putut distruge prietenia deja înfiripatã. Abel este expansiv, plin de viaţã, o fire solarã, menitã sã fie mereu în centrul atenţiei, înconjurat de dragostea şi admiraţia celor din jur, Joaquin este cel voluntar, rece, calculat, dogmatic, închis în sine, incapabil sã se dezvãluie în faţa cuiva, chiar şi în faţa prietenului sãu. Primul este ca o carte deschisã, al doilea ca o uşã închisã. Şi totuşi fiecare a învãţat sã se cunoascã pe sine, cunoscându-l pe celãlalt, oglindindu-se unul într-altul datoritã firilor complementare. Pentru cã aşa cum yin are un punct yang aşa yang are un punct yin. Nici nu mai este de mirare cã Abel se îndreaptã cãtre artã, având toate atributele potrivite pentru a-şi urma vocaţia, iar Joaquin alege medicina, fiind ceea ce i se potriveşte cel mai bine firii sale introvertite.  Unul reprezintã latura boemã a vieţii, celãlalt latura ei ştiinţificã. Arta şi ştiinţa privite aici drept feţele aceleiaşi monede.

           Şi totuşi unul îl urãşte pe celãlalt. Îl urãşte de moarte, încã de când erau copii. Îl urãşte pentru firea lui armonioasã, pentru soarele din priviri, pentru capacitatea lui de a se face iubit de oameni, inclusiv de femeia pe care el, Joaquin, o iubeşte şi pe care Abel ajunge s-o ia de nevastã. Pentru arta sa şi capacitatea de transfigurare. Pentru renumele obţinut şi pentru viaţa liniştitã pe care o duce. Pentru mulţumirea lui cu sine însuşi. Şi totuşi nu ştim exact de unde izvorãşte aceastã urã. Pentru cã nici cel care o poartã nu ştie… pur şi simplu, o simte fãrã sã-i cunoascã rãdãcinile şi se întreabã uneori, pradã deznãdejdii, dacã nu cumva, ura aceasta reprezintã povara pãcatului originar, pe care el o simte, întregã, ca o corvoadã a propriei predestinãri.

         Chiar şi aşa, prietenia lor nu se destramã, chiar dacã Joaquin îşi poartã ura cu patima unui condamnat la moarte. Ceea ce şocheazã, dincolo de lupta interioarã a unui om cu sine însuşi, este paradoxul pe care Unamuno îl creeazã, identificându-l pe Joaquin cu nefericitul Cain. Pentru cã dincolo de crimã, existã o înţelegere mai presus de fire a pãcatului, a luptei  împotriva ispitei, a necesitãţii de-a greşi. Şi o compasiune pentru cel astfel încercat. O solidaritate la nivel ideatic, care n-are nimic de-a face cu binele sau rãul, cu morala sau dogma creştinã.

          Existã salvare pentru cel pãcãtos? Existã izbãvire? Existã speranţã? Existã credinţã? Da, pentru cel care crede în ele. Pentru cel care se poate ridica din mocirla propriei nimicnicii, la nivelul înţelegerii esenţelor. Pentru cel care se poate înãlţa spiritual dincolo de patimi. Pentru cel care reuşeşte sã iubeascã dincolo de fire, cãci numai dragostea reprezintã leacul tuturor pãcatelor, oricât de abjecte.

           Acesta este contextul creat de Unamuno pentru desãvârşirea studiului sãu psihologic asupra lui Joaquin, cel care se mãrtusiseşte pe sine prin intermediul unor „Confesiuni” (cu totul altele decât cele ale lui Jodie Rhodes), destinate fiicei sale, în încercarea sa de a-şi exorciza rãul prin cuvânt. Invidia. Patima. Este procedeul „manuscrisului gãsit” pe care Unamuno îl împrumutã de la Cervantes, ca o modalitate de sondare în adâncime a psihologiei personajului. Totodatã, aceasta este una dintre funcţiile oricãrui jurnal intim: aceea de a capta cele mai intime gânduri puse pe hârtie într-o dictare semi-conştientã, fapt care poate ameliora durerea interioarã. Dincolo de funcţia catarcticã a oricãrei confesiuni, imaginea creatã reprezintã adevãrata oglindire psihologicã a celui care se mãrturiseşte pe sine, de care acesta, de cele mai multe ori, nu este conştient. Este acea deformare a trãsãturilor portretului lui Dorian Gray, oglindire monstruoasã şi totuşi realã a personalitãţii sale, ca un portret al sufletului celui reflectat  în cuvinte.Cain

           Dincolo de evoluţia psihologicã a lui Joaquin, ceea ce-l obsedeazã pe Unamuno este problematica rãului şi-a binelui, atât în context biblic, în mitul lui Cain şi Abel, cât şi în cel reflectat în tragedia lordului Byron, „Cain”. Aceastã intertextualitate are rolul de a dezvolta mai multe paliere de dezbatere, de a lumina diferit transformarea psihologicã a lui Cain, adus în pragul crimei de însuşi fratele sãu. Poartã Cain pecetea pãcatului originar? Poartã el, în propriul sânge, germenele rãului  care aşteaptã terenul propice pentru a încolţi? Este el însuşi o figurã eminamente maleficã, o întruchipare a diavolului pe pãmânt? Sau este doar o sãrmanã victimã a propriei patimi imposibil de stãpânit? Sau poate cã schimbând perspectiva, mutând reflectorul asupra lui Abel, poate fi considerat acesta factorul declanşator al conflictului? Astfel, Cain, departe de a fi el însuşi cãlãul, este o victimã a propriului sãu frate, înzestrat de Dumnezeu cu daruri alese. Tocmai aceastã demarcaţie, acest favoritism intrinsec stã la baza diferenţei ulterioare dintre cei doi fraţi, fapt care naşte invidia lui Cain, iar „vinovat” de aceastã inechitate este însuşi Dumnezeu. Uciderea lui Abel devine astfel o modalitate de restabilire a echilibrului, de revenire la matcã, demonstrând astfel vina ontologicã a lui Abel de a fi cel „ales” şi rolul de victimã a lui Cain.

           Sunt oamenii eminamente rãi? Poartã ei gena rãului încã de dinainte de a se naşte?  Este rãul un efect dobândit? O consecinţã a acţiunilor noastre? Un fatum? O caracteristicã a societãţii în care trãim, imprimatã artificial în noi? Un rezultat al liberului nostru arbitru?

          Finalul romanului nu oferã un rãspuns. Şi totuşi ne pune pe gânduri subliniind ceea ce însuşi Unamuno mãrturiseşte: „Scopul meu este sã agit şi sã rãvãşesc oamenii. Eu nu vând pâine; eu vând doar aluatul”. Depinde de fiecare dintre noi cum ştie sã îl punã la dospit.

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0