Cãlãtoria urşilor panda prin prezent şi prin noi înşine


Matei Visniec, Irninis Miricioiu

       Spre ruşinea mea, trebuie sã recunosc cã nu mai auzisem de Unteatru. Bãnuiam, oarecum din experienţã, cã ar trebui sã fie un spaţiu neconvenţional unde se monteazã diverse piese de teatru, însã pânã asearã nu ştiam foarte multe despre el. Nici acum nu ştiu prea multe. Ştiu cã este ascuns, undeva, pe o strãduţã din spatele C.E.C.-ului, cã trebuie sã ai un pic de rãbdare pânã îl dibuieşti, însã odatã ce ai trecut pragul acelei case vechi, ce aminteşte parcã de alte vremuri, parcã însuşi timpul îşi înceteazã curgerea. O fostã sufragerie, spaţioasã cândva, dacã ne gândim la adevãrata ei utilitate,  devine salã de spectacol, chiar dacã, cu greu, încap 50 de spectatori. Unii stau pe o gradenã sprijitã de perete, alţii se aşazã pe bãncuţe sau pe taburete, atât de aproape de actori, încât dacã ar întinde mâna, i-ar putea atinge… şi implicit ar trece bariera dintre cele douã lumi. Pentru cã aici realitatea devine translucidã, aerul se rarefiazã şi fãrã sã-ţi dai seama, devii martorul unei revelaţii. Sub ochii tai  se deschide o fereastrã cãtre o nouã realitate, care prinde sens fix când te aştepţi mai puţin. Uiţi cine eşti, ce faci în viaţa realã, ce probleme ai şi ce nemulţumiri. Uiţi pânã sã şi respiri.

        Pentru cã ei, cei doi care se trezesc împreunã, dupã o noapte din care nu-şi mai aduc aminte mare lucru, n-au nevoie de ochi indiscreţi. Au nevoie de inimi care sã-i strecoare între bãtãi. Sã-i protejeze de lumea realã. Şi sã-i însoţeascã în „Frumoasa cãlãtorie a urşilor panda povestitã de un saxofonist care avea o iubitã la Frankfurt”. Una dintre piesele lui Matei Vişniec în care dragostea este amalgamatã în simboluri, deghizatã-n joc şi rescrisã în vocale. O celebrare a vieţii dincolo de viaţã, a iubirii fãrã orizont şi a întoarcerii la esenţe. La lucrurile simple şi profunde. La propriul eu, negat, pierdut, fãrâmiţat într-o lume superficialã şi incertã, în care dragostea ajunge sã fie, aşa cum zicea Camil Petrescu în Patul lui Procust, „unicul rost al unei vieţi mãrginite, comune, cum e viaţa noastrã”.

        „Dragostea dureazã trei ani?” sau „Dragostea dureazã nouã nopţi?” ne-am întrebat, şi nu o datã, preocupaţi de întrebãri care nu-şi pot gãsi rãspuns. El şi Ea, personaje arhetipale ce amintesc parcã de cuplul adamic, prind viaţã sub întruchiparea tinerilor şi talentaţilor actori, Marius Cãlugãriţa şi Iolanda Covaci, sub îndrumarea regizoralã a Cãtãlinei Buzoianu, aici maestru de ceremonii al unui ritual scenic ce seduce şi fascineazã. Cei doi se atrag şi se resping, se amestecã şi se separã, se idenficã pânã la negare şi se ciocnesc pânã la contopire, într-o tensiune a propriei descoperiri interioare suprapuse cu emoţia înfiripãrii unei poveşti de dragoste. Nu, nu este „Romeo şi Julieta”, însã, cu siguranţã, este dragoste. Profundã şi tandrã. Posesivã şi neţãrmuritã. Fãrã limite. Fãrã bariere.

        Puţine elemente scenografice vin sã completeze jocul actorilor. Decorul minimalist, redus aproape la strictul necesar, le oferã acestora posibilitatea de a suplini prin pantomimã o mulţime de obiecte imaginare. Dincolo de a altera convenţia, toate aceste arficii contribuie la crearea senzaţiei de non-timp şi non-spaţiu, în care cele douã suflete se regãsesc. Devin conştienţi de ei înşişi, dar şi de mãruntele vieţi ale celorlalţi, într-o încercare de integrare a lumii exterioare în propria lor lume, construitã ca insulã a lui Euthanasius în mijlocul unei realitãţi decadente. Ici colo, efectele sonore potenţeazã şi mai mult atmosfera tainicã a ritualului. Este reîntâlnirea paradisului pierdut pe care eul o resimte, trecerea prin furcile caudine ale experienţelor de viaţã, ce au drept scop sublimarea conştiinţei şi atingerea ataraxiei.

        Spectatorului i se induce, inconştient aproape, rãspunsul la întrebarea existenţialã ce-l preocupã: dragostea dureazã… fãrã însã sã-l poatã percepe în mod conştient. E un limbaj magic ce scapã cãutãrii neobosite a minţii, ce ajunge sã fie decriptat la nivel emoţional. Simţi rãspunsul, chiar dacã nu îl poţi traduce nici mãcar în gând. E mai mult o senzaţie. O trãire intensã şi o ardere interioarã.

         Însã nu acesta este scopul spectacolului, sã ofere rãspunsuri şi verdicte. Dincolo de raţional, dincolo de partea realã perceputã conştient, spectatorul ajunge sã fie prins într-o reţea deasã de sensuri şi energii, care se ţes în jurul lui, prin propria lui piele. Şi timpul parcã a încremenit într-o secundã şi tu eşti martorul unei epifanii.

          Devii pe rând martorul nunţii care se desfãşoarã în podul „teatrului”, încercând sã-ţi gãseşti un loc pe una dintre treptele scãrii în spiralã cufundate în penumbrã . Şi când te gândeşti cã acesta este finalul sau cel puţin aşa ar trebui sã fie – orice poveste ar trebui sã aibã happy-end – ajungi sã participi efectiv la „marea trecere” potenţatã de lumânãri şi de litanii. Şi înţelegi cã de-abia atunci începe cu adevãrat cãlãtoria. A urşilor panda sau a propriului eu, strivit de fantasme, regãsit în frânturi de priviri şi cuvinte.


Mai multe detalii despre unde puteţi vedea piesa gãsiţi aici. Enjoy!

Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt
unteatru, Bucureşti
De: Matei Vişniec
Regia: Cătălina Buzoianu
Mişcare scenică: Galina Bobeicu
Elemente de pantomimă: Adrian Nour
Sound design: Mihai Prejban, Sorin Antonie
Cu: Iolanda Covaci şi Marius Călugăriţa.

 

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0