Din jale se întrupeazã viitorul…


  Tragedia de la clubul Colectiv a spulberat într-o singurã noapte sute de vieţi care meritau sã trãiascã netulburate. Pe unele le-a aruncat în ghearele morţii. Pe altele, pe un pat de spital. Iar pe noi toţi, în braţele disperãrii, pentru cã am înţeles astfel cã nu existã siguranţã. Ieşi din casã, dar nu ai certitudinea cã te mai întorci. Teafãr. Sau deloc.

      giphyDin pãcate, aceasta este lumea în care trãim. România noastrã. Ne-am obişnuit atât de tare cu ea, încât a devenit o parte din noi. Nici mãcar nu mai sesizãm anormalitatea. Într-o lume croitã strâmb, anormalul a devenit normalitate. Am vãzut atâtea lucruri zilele astea, am auzit atatea informaţii, atâtea mãrturii, încât, deşi risc şi eu sã devin încã una care îşi dã cu pãrerea într-un moment în care toatã lumea face acest lucru, nu pot rãmâne indiferentã. Alaltãsearã  însã, ascultând pãrerea unui psiholog, am înţeles cã este normal sã ne exprimãm durerea. Da, durerea. Pentru cã suferim cu toţii, fie cã ne dãm seama de acest lucru, fie cã nu.

      Cred cã fiecãruia dintre noi i-a trecut prin gând acel terifiant „Ce-ar fi fost dacã…” şi aici, acest „dacã” poate îmbrãca o mulţime de forme: dacã eram şi eu acolo? Dacã era cineva drag? Dacã era vorba de copilul meu? De soţul meu? Şi da, recunosc, ce m-a bântuit cel mai tare pe mine, trãind vara aceasta o experienţã similarã într-un alt context: cum aş fi reuşit sã îmi duc viaţa mai departe ştiind cã sufletul meu pereche, iubitul meu, jumãtatea mea, m-ar fi salvat pe mine şi s-ar fi întors în pericol pentru a salva alţi oameni? Pentru cã asta a fãcut acum câteva luni când, deşi eram în vacanţã, am fost pe punctul de a ne îneca, noi şi câţiva dintre prietenii noştri apropiaţi. Iar el asta a facut… s-a întors…

      Şi am plâns. Pentru cã mi-am dat seama cã a fost doar o chestiune de soartã. De acel final cu care, vorba cântecului, cu toţii suntem datori. Unii prematur şi total nedrept. Nãpraznic. Alţii, dupã o suferinţã la fel de nedreaptã. Însã dimensiunea cu adevãrat tragicã ţine de conştientizarea faptului cã oricând se poate întâmpla orice, cã tragedia din Colectiv ne-a rãpit orice urmã a sentimentului de siguranţã în propria noastrã viaţã. Poate cã acum am avut cea mai amplã demonstraţie a hazardului care sã ne facã sã ne dãm seama cã nimic nu este garantat, nici mãcar viaţa noastrã. Cã firul firesc al lucrurilor se poate rupe brusc, ne poate smulge din normalitate, cã întâmplarea ne poate cãlca toatã viaţa în picioare fãrã cea mai micã urmã de regret.

      V-aţi întrebat vreodatã ce se va întâmpla cu cei care au supravieţuit coşmarului de acolo? Cum va arãta viaţa lor peste un an, peste doi ani, peste cinci ani, când noi, toţi ceilalţi, infinit mai norocoşi decât ei,  ne vom întoarce la vieţile noastre şi le vom fi uitat tragedia? Ce vor simţi ei când îşi vor privi arsurile de pe corp care, deşi s-au vindecat, nu vor şterge niciodatã arsurile din suflet? Cum vor încerca sã îşi refacã, din bucãţi, o existenţã sfãrâmatã?  V-aţi întrebat cum se va ostoi durerea pãrinţilor rãmaşi fãrã copii? A nevestelor rãmase fãrã bãrbaţi? A copiilor rãmaşi fãrã pãrinţi? A prietenilor rãmaşi fãrã prieteni? Cum timpul, în loc sã le închidã rãnile, nu va face altceva decât sã le acutizeze dorul?

     Cea mai purã imagine a durerii ne-a schimbat pe fiecare dintre noi. De câteva zile încoace suntem alţii şi nici mãcar nu ne-am dat seama încã. Lucrul acesta este reflectat de multitudinea de atitudini exprimate zilele acestea.  Am vãzut  tot felul de oameni care au trãit fiecare în felul lui aceastã dramã.  De la suferinţã  la revoltã, de la empatie la dorinţa expres de pedepsire a vinovaţilor, de la teamã la solidaritate. În astfel de situaţii, da, cred cã este important sã ştim ce s-a întâmplat pentru a evita pe viitor astfel de tragedii. Sã ştim adevãrul. Dar existã oare adevãr absolut? Poate cineva şti cu precizie acum ce a determinat lanţul slãbiciunilor în clipa când era scris sã se întâmple?

     Suntem oripilaţi de astfel de tragedii. Dãm vina pe „sistem”, pe autoritãţi, pe patroni, pe unii sau pe alţii. Însã cred cu tãrie cã nu mai foloseşte la nimic sã gãsim un ţap ispãşitor crucificat în piaţa publicã pentru a ne alina durerea cruntã. Nu ne va aduce morţii înapoi şi nici nu va face sã creascã piele acolo unde acum este doar arsurã. Nici nu ne va pansa moral ştiind cã am încercat sã rãzbunãm hazardul.  Da, sunt oameni care au partea lor de vinã şi evident, ar trebui sã plãteascã pentru ea. Dar din pãcate, cred tot mai mult cã vina este… colectivã. Poate însuşi numele clubului ar trebui sã ne dea de gândit.Eyes+on+Fire

     Pentru cã iaraşi… mie cel puţin, mi s-a demonstrat de zeci de ori cã nu existã întâmplare. Şi cred pe zi ce trece cã acesta este preţul pe care noi toţi trebuie sã-l plãtim pentru… indiferenţã. Pentru cã trãim în ţara lui „merge şi-aşa” şi acceptãm asta. Ba mai mult, ne complacem în situaţie pentru cã ne convine. Pentru cã e mai simplu sã dai declaraţii pe proprie rãspundere decât sã îţi asumi un drum drept, curat, dar anevoios pentru a obţine toate autorizaţiile de funcţionare. Şi evident, costã mai puţin. Cã e mai simplu sã dai o şpagã pentru a-ţi rezolva o problemã şi pentru a eluda legea. E mai lesne sã te strecori prin jungla legislativã încercând sã gãseşti portiţe de scãpare. Cã lucrurile pot funcţiona doar pe jumãtate atâta timp cât funcţioneazã. Cã ne-am obişnuit atât de tare cu asta, încât a devenit a doua noastrã naturã. Cã ne-am pierdut noţiunea de „normalitate”, trãind într-o lume care a ajuns sã ne atrofieze toate simţurile, inclusiv cel de dreptate.

     Da, dragii mei, avem dreptul sã trãim ca toţi ceilalţi oameni din ţãrile „civilizate”. Avem dreptul la normalitate. La siguranţã. La linişte. Avem dreptul sã ne cerem dreptul! Doar cã am uitat un fapt esenţial: nimic nu ne cade din cer! Trebuie ca fiecare dintre noi sã încerce sã schimbe lumea în care trãieşte. Nu putem aştepta totul de-a gata, nu putem pune totul în cârca autoritãţilor atâta timp cât noi înşine nu facem nimic sã schimbãm lucrurile în propria noastrã existenţã. Cât ne mulţumim cu viaţa de zi cu zi cu toate nedreptaţile ei, pe care le comentãm în metrou sau în tramvai. Cât nu ne facem curat în propria ogradã. Cât acceptãm sfidarea unora care vizeazã doar propriul interes. Cât ne lãsãm cãlcaţi în picioare încã o datã, şi încã o datã, şi încã o datã… aşteptând ce? Apocalipsa? O nouã revoluţie?  Cine ar trebui sã vinã sã ne facã ordine în propriile vieţi? Cine ar trebui sã organizeze altfel lucrurile la nivel global cât sã simţim cu toţii cã s-a schimbat ceva? Cã ne e un pic mai bine?  

     Se spune cã suferinţa profundã este cea mai potrivitã modalitate de cunoaştere şi înţelegere a lucrurilor, de evoluţie spiritualã, de purificare a sinelui de zgura propriilor prejudecãţi. Poate cã acesta este adevãratul motiv pentru care s-a produs tragedia din clubul morţii. Poate cã acesta a fost preţul pe care a trebuit sã-l plãtim pentru a ne deschide ochii, pentru a înţelege cã soarta noastrã se aflã în mâinile noastre: vieţile unor oameni nevinovaţi. Vieţile unor oameni ca noi. Şi poate din purã întâmplare, nu am fost noi în locul lor. Sau poate pentru cã noi încã mai avem o şansã.

     Mi-aş dori foarte tare sã putem trece de etapa în care tot ce facem este sã arãtãm cu degetul înafãrã, fãrã sã înţelegem cã acel deget ar trebui sã ne arate de fapt, pe noi.

 

Colectiv 2

   Sunt alãturi cu sufletul  de familiile îndoliate şi de cei aflaţi în suferinţã, acum, pe un pat de spital. Le trimit gândul meu bun, energie vindecatoare pentru a se smulge din ghearele morţii. Dumnezeu sã îi odihneascã pe cei plecaţi dintre noi şi sã îi apere pe cei care se luptã cu moartea. De fapt, cred cã ar trebui sã ne apere pe toţi! 

sursa foto – sursa foto 2 – sursa foto 3

 

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0