Goana nebunã a cãutãrilor de sine


       Niciodatã nu suntem mulţumiţi de ceea ce avem. De elementele care compun viaţa noastrã. De lucrurile pe care le-am obţinut, poate, prea uşor. Avem o casã. Vrem alta mai mare. Avem o maşinã. Vrem alta mai nouã. Avem un job. Vrem altul mai bun. În fiecare zi mai mult. În fiecare zi altceva. Şi asta ne transformã propria viaţã într-o cursã contra cronometru. O goanã nebunã pentru o continuã schimbare.cautare

      Cãutãm linişte şi visãm la ea. Când o gãsim, parcã totul e încremenit în acalmie. Parcã nimic spectaculos nu se mai întâmplã în propria viaţã. Parcã iarãşi am înţepenit în locul unde nu s-a întâmplat nimic. Şi nici nu se mai întâmplã. Ne e bine… dar de ce sã nu ne fie şi mai bine? Şi iarãşi plecãm în cãutarea artificiilor care sã ne coloreze viaţa. Vrem distracţie, forfotã, mulţi oameni în jurul nostru… timpul devine un accesoriu care îşi pierde greutatea… zilele nu mai conteazã, nopţile trec ca o iluzie, lãsând impresia cã trãieşti efectiv. Şi când tragi linie, realizezi cã de fapt nu a rãmas nimic în urmã. Poate doar nişte cearcãne sub ochi, nişte kilograme în minus sau in plus, şi o agendã plinã de numere de telefon ale unor oameni pe care ştii sigur cã nu i-ai suna niciodatã.  Şi aşa procedãm cu toţii într-un anumit moment al vieţii noastre. Dupã o bucatã de vreme, obosim. Tânjim dupã liniştea pe care am irosit-o.  Doar cã odatã pierdutã, e foarte greu de recâştigat. Pentru cã timpul e ireversibil şi din pãcate, nu curge în favoarea noastrã.

       Cãutãm iubirea. Poate acolo unde nu trebuie. Însã o cãutãm cu disperare în fiecare om pe care îl lãsãm sã intre în viaţa noastrã. Suntem dezamãgiţi. Adunãm frustrãri cu sacul într-unul mai mare ca al lui Moş Crãciun. Încercãrile eşuate ajung sã ne blazeze, sã ne spulbere gândul cã mai existã ideal. Cã mai existã dragostea aia ca în poveşti  care se terminã cu „şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi”. Şi viaţa devine iarãşi o curgere monotonã în care ne sleim de puteri încercând sã ne-o facem suportabilã.

       Şi când ne aşteptãm mai puţin o gãsim. Când ne-am luat gândul cã mai existã dragoste. Suntem fericiţi. Lumea întreagã se rezumã la doi.  Ne luptãm pentru ea. Facem sacrificii. Şi credem cã ne e bine.  Poate cã ne şi este. Ni se pare un vis. Şi ne dorim sã nu ne trezim niciodatã. Pânã la un moment dat, când ceva se insinueazã cu alunecãri de şarpe veninos în gândurile noastre. Mai întâi este doar un gând fugar…

–           „Dar dacã?” pe care îl alungãm cu iritare.

–           „Nu, nu! Nu se poate. Suntem fericiţi.”

–           „Dar parcã…?”,

–          „Nu, nu! Nu existã aşa ceva. Am tot ce mi-am dorit. Am tot ce mi-am dorit vreodatã”.

       Pânã la un moment dat, când gândul se transformã în nemulţumire. Parcã nu este totul roz, aşa cum am sperat. Parcã sunt prea multe probleme de rezolvat, parcã dragostea asta consumã mult prea multe resurse. Parcã nu mai ai timp de nimic. Parcã celãlalt pretinde prea mult, are nevoie de mult prea multã atenţie, trebuie cocoloşit, alintat, iubit. Şi parcã sunt momente când nu eşti dispus sã i le mai dai aşa cum o fãceai înainte. Parcã ai obosit. E doar o impresie însã impresia asta te face sã devii neglijent, distant, introvertit, pe alocuri indiferent.

      Pentru cã da, din pãcate, obişnuinţa este a doua naturã. Şi pentru cã ne obişnuim cu orice, inclusiv cu dragoste. Uitãm sã o mai privim ca pe sãrbãtoare. Ajungem sã o privim ca pe un lucru care ni se cuvine. La care avem dreptul. Uitând cã numai cei aleşi ajung sã o cunoascã în deplinãtatea ei, sã înţeleagã cã dragostea împãrtãşitã este mai mult decât un sentiment nãscut între doi oameni, ajunge sã devinã transcendenţã. Ridicare deasupra materialitãţii. Contopire spiritualã pânã la identificare. Şi din pãcate pentru noi, sunt puţini cei „aleşi”. Poate cã nu e vorba propriu-zis de o alegere,  nu vine cineva sã spunã „tu” şi „tu”, ci de abilitatea fiecãruia de a-şi îngriji propria dragoste. Ca pe o plantã care are nevoie de apã, luminã, mângâiere. Uitatã într-un colţ, se ofileşte şi moare. Tot aşa şi dragostea: uitatã într-un colţ de suflet, îşi strigã deznãdejdea şi neputinţa, se chirceşte tot mai tare lipitã de pereţii inimii, sângereazã pânã la dispariţie.

       Şi-n clipa când ne realizãm nemulţumirea, vrem o schimbare. Am umblat atâta vreme dupã dragoste, dar parcã… era mai bine înainte. Nu aveam atâtea obligaţii. Nu trebuia sã dãm explicaţii nimãnui. Nu trebuia sã cumpãram pâine decât dacã aveam chef. Sau era neapãratã nevoie. Nu aveam cui sã dãm sms-uri cu „Mai întârzii jumãtate de orã. Nu te îngrijora”. Şi-atunci renunţãm. Ne lepãdãm de ea în cel mai scurt timp ca de o hainã urât mirositoare. Fugim, pur şi simplu sperând cã altundeva este fericirea. Ne ascundem dupã propriul deget crezând cã este suficient de lat cât sã poatã tãinui şi lungul şir de frustrãri adunate în spate. Şi în timp ce ne contemplãm propria nefericire, ne amãgim spunându-ne cã  soarta este nedreaptã cu noi. Cã nu ne oferã ceea ce avem nevoie…

       Cãutãm siguranţã, dar parcã riscul ne face cu ochiul. Şi ajungem sã ne jucãm propria stabilitate la bursa neagrã a pariurilor. Alergãm dupã senzaţii tari, dupã adrenalina ruletei ruseşti unde orice greşealã este taxatã cu viaţa. Facem acrobaţii printre experienţe crezând ca aceasta este normalitatea. Şi când înţelegem cã ne-am irosit viaţa, murim.

       Suntem orbi şi surzi. Ne închidem în propriile tuneluri de neînţelegere, fãrã sã ne ridicãm deasupra propriilor neputinţe. Şi întotdeauna altcineva este vinovat. Partenerul nu era cel potrivit. Soarta a fost potrivnicã. Cei din jur au reprezentat un zid de netrecut. Jobul nu era satisfãcãtor şi şeful un idiot pe deasupra. Tentaţia a fost prea mare. Însã niciodatã, pata de vinovãţie nu ne apaţine nouã înşine şi nu avem curajul sã ne recunoaştem propria goanã cãtre altceva. Cãtre necunoscut. Imposibilitatea de a te bucura de ceea ce ai. De a aprecia lucrurile simple care compun mozaicul alambicat al vieţii tale.

       Ne irosim. Ne pierdem. Şi când ne-am trezit ne-am ratat viaţa. Suntem prea bãtrâni, prea obosiţi, prea mãcinaţi de viaţã ca sã mai putem schimba ceva. Ne resemnãm. Acceptãm compromisul pentru cã oricum nu mai avem cale de întoarcere. Oricât am exclama ca Blaga: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!”, timpul înapoi nu îl mai putem întoarce. Şi nici şansa. Trenul pierdut.cuplu

       Nu înţelegem cã nu obiectul cãutãrii este important. Cu conteazã ce cãutãm. Nici cãutarea în sine. Goana nebunã dupã un „altceva” menit sã ne satisfacã orgoliul. Trecerea sistematicã dintr-un lucru într-altul într-o sarabandã de experienţe. Ceea ce cãutãm se aflã în noi. Adevãrata artã constã în a realiza ceea ce vrem cu adevãrat de la viaţã. Şi-atunci toate cãutãrile au luat sfârşit. 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0