La mulţi ani…


Antoneta si Panait Miricioiu       Mi-aş fi dorit sã fie aici sã o pot strânge în braţe. Sã fug la ea de fiecare datã când greutatea lumii întregi s-a înghesuit pe umerii mei. Sã o vãd ieşind la poartã sã o descuie, în papuci, cu pãrul ei albit de vreme şi cu capotul ei înnodat la brâu. Şi cu acelaşi zâmbet care topea orice dureri. Un zâmbet care îmi spunea cã am ajuns acasã. Chiar dacã pentru mine, casa mea însemna o stradã oarecare din Bucureşti. Acasã era acolo, în casa ei, cu ea alãturi.

    Sã o aud „Ai venit, mamã?”, de parcã evidenţa sosirii mele ar fi trebuit confirmatã verbal pentru a fi consfinţitã. Şi sã mã ia în braţe, deşi timpul îi atenuase statura impunãtoare şi acum de-abia îmi ajungea la piept. Acelaşi piept cald la care mã ghemuiam când eram copil şi cãutam somnul. Acelaşi piept cald la care m-am ghemuit de fiecare datã când îmi era greu, când îmi era urât, când îmi era teamã. Când am plâns. Când m-a durut. Când m-am simţit singurã.

      Sã ne punem la poveşti ceasuri întregi fãrã sã ne pese cã e zi sau noapte. Sã mã lase sã îl iau pe Tigri în braţe şi uneori în pat, deşi zona lui de patrulare includea cel mult bucãtãria. Sã îmi arate florile din serã. Sã vãd din nou pozele noastre, ale „copiilor ei”, presãrate prin casã. Sã mâncãm amandouã şi sã ne prindã miezul nopţii încã sporovãind. Sã mã asculte. Sã îi pese. Sã o vãd cum se pregãteşte de culcare în cãmaşa ei de noapte movulie, cum încuie cu grijã uşile, deşi eu dormeam întotdeauna cu oblonul deschis. Cum stinge luminile, pãstrând doar o lampã de veghe ce lumina cald zecile de icoane din dormitorul ei. Cum se roagã. În şoaptã, cu evlavie. Pentru noi.

     Sã îi aud respiraţia aproape şi sã mã simt în siguranţã. Sã o aud tuşind în somn deşi avea câţiva ani buni de când se lãsase de fumat. Sã vinã sã mã priveascã cum dorm, deşi adormitã, îi auzeam paşii pe parchetul masiv. Sã se trezeascã cu noaptea în cap şi sã îmi facã clãtite. Da, cu dulceaţa ei de vişine culese din curte şi din care încã mai am un ultim borcan ce îi poartã scrisul. Sã mã lase sã dorm în voie şi sã mã aştepte cu cafeaua fãcutã, aşa cum m-a aşteptat ani la rândul înainte sã plec la şcoalã. Sã povestim din nou câte-n lunã şi-n stele şi sã am sentimentul cã acolo, acasã, timpul s-a oprit în loc. Cã sunt din nou copil, cã lumea se rezumã la noi douã şi-o pisicã, la grãdina tihnitã, la curgerea norilor pe cer urmaritã leneş dintr-un şezlong cu dungi. Sã o vãd trebãluind prin grãdinã, aici tãind o creangã, acolo, legând o viţã, aici, smulgând o buruianã, dincolo adunând o mânã de zmeurã proaspãtã pe care mi-o întindea cu-acelaşi zâmbet darnic. Şi cu aceiaşi ochi duioşi care mi-ar fi dãruit lumea întreagã şi-ncã o datã pe-atât. Şi toatã dragostea ei.

      Şi când îndatoririle de tot felul mi-ar fi amintit cã e vremea de plecare, sã o aud cum mã întreabã invariabil acelaşi lucru: „ Nu vrei sã rãmâi pânã mâine?” de parcã amânarea plecãrii nu ar fi fost tot aceeaşi plecare. Sã o vãd cum descuie lacãtul şi îmi deschide porţile sã scot maşina. Şi sã îmi strecoare pe geam o punguţã cu dulceţuri. Aceleaşi dulceţuri pe care le refuzam atunci şi de care acum deja îmi este dor. Şi de ea. Cu ochii, zâmbetul, mâinile ei. Şi dragostea ei incomensurabilã pentru mine.

      Sã o îmbrãţişez de plecare şi sã o vãd cum rãmâne tot mai micã în dreptul porţii. Sã o claxonez la colţul strãzii şi sã îi vãd pentru ultima datã mâna fluturând în semn de bun rãmas. Sã plec, tristã cã plec, dar bucuroasã cã are cine sã mã aştepte când voi veni data viitoare.

      Norii pe cer se perindã cu aceeaşi vitezã. Uneori leneşã, alterori prevestitoare de furtunã. Curtea e aceeaşi. Poate un pic mai sãlbaticã acum şi mai singuraticã. Vişinul din curte continuã sã facã vişine, deşi ele nu se vor mai transforma niciodatã în dulceaţã.  Cel puţin, nu în dulceaţa aceea. Şi crinul care înflorea de ziua ei e tot acolo. Astãzi, cred cã a înflorit din nou. Doar cã nu a fost nimeni sã-l admire. Pozele noastre, ale „copiilor ei” sunt tot pe rafturile lor. Poate un pic mai prãfuite şi mai tãcute. Nu mai are cine sã le priveascã şi cui sã îi fie dor.

     M-aş ghemui şi acum în braţele ei deşi nu e aici sã mã cuprindã.  Şi sã îmi şteargã lacrimile. Sã îmi spunã: „Lasã, mamã! Nu îţi face griji, Dumnezeu are grijã de toate!” Poate cã acum, El are grijã de ea. Şi ea are în continuare grijã de mine, de noi toţi, copiii pe care i-a iubit atât de mult.

    „La mulţi ani, mamino!” Pentru mine nu vei exista altfel, decât spunând-ţi din tot sufletul: „La mulţi ani!”

Antoneta Miricioiu

Ps. Voi când v-aţi îmbrãţişat ultima datã bunica?

Tags: , , , , , , ,

Leave a Reply

2 Comments on "La mulţi ani…"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
Bogdan Fuioagă
Guest

Abia acum vedem cu cine semeni… 😛

Ionel Johnas
Guest

Emotionanta povestioara,si cu arta impartasita altora.Frumos,foarte frumos

wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0