Mamã part time. Mamã full time


       Mãrturisesc cã nu ştiam cum sã încep postarea aceasta, însã o întâmplare de ieri, care pe mine m-a lãsat fãrã cuvinte, mi se pare emblematicã pentru tema aleasã.

     Irninis si Anais        Plecam la cumpãrãturi cu bebelina. Pentru cã am aşteptat destul de mult timp liftul şi copilul se plictisise, am luat-o în braţe, cu mâna liberã manevrând cãruciorul. Ştiam cã vom ajunge repede la maşinã şi o voi pune în scaunul ei, aşa cã nu mai avea niciun rost sã o mai aşez în cãrucior pentru 100 de metri.  Mi-am dat seama la un moment dat cã trebuie sã ne oprim un minut la bancomatul de la parterul blocului. Zis şi fãcut. Am ajuns la bancomat, am lãsat cãruciorul în faţa celor câteva trepte pe care le aveam de urcat, am mers cu ea în braţe pânã în faţa aparatului, am fãcut operaţiile necesare, am scos banii de care aveam nevoie şi am coborât cele trei trepte pentru a recupera cãruciorul care ne aştepta cuminte acolo unde îl lãsasem. Fiindu-mi destul de greu sã îl întorc cu o singurã mânã, deşi este unul sport, am atins din greşealã punga pe care un individ (sã-mi fie iertatã expresia, dar nu îl pot numi altfel) o ţinea în mânã, în timp ce trecea din sens opus. Nu l-am lovit şi nici nu am intenţionat sã ating mãcar. În timp ce eu murmuram un „Îmi cer scuze!”, el s-a întors cãtre mine şi mi-a replicat: „Ce faci, mãi ţãranco? N-ai loc? Cumpãrã-ţi o maşinã!”

      Am rãmas perplex în mijlocul trotuarului cu copilul în braţe încercând sã înţeleg ce îi fãcusem omului ãstuia de am primit o asemenea reacţie. Dupã minute bune de reflecţie mi-am dat seama: nimic. Pur şi simplu, aşa sunt unii oameni. Nu ştiu dacã neapãrat rãi sau buni, dar cu siguranţã, indiferenţi. Cred cu tãrie cã omul acela nu avea copii şi implicit, habar n-avea ce înseamnã sã te descurci cu unul, dacã uneori îţi este greu sau uşor, dacã ai nevoie de ajutor sau nu, tu, ca mamã cu un copil în braţe.      
          Din pãcate, aceastã atitudine nu este singularã şi nu se traduce doar la indiferenţa celor care trec pe lângã tine pe stradã, atunci când te vãd cu copilul agãţat de gât şi eventual, într-o situaţie în care, poate, ai avea nevoie de ajutor. Dacã trecem dincolo de aparenţa lucrurilor, remarcãm aceaşi atitudine mai ales când cei din jur aflã cã tu eşti o mamã care îşi doreşte, vrea sau poate sã munceascã de acasã.

         Cum adicã? De când statul acasã cu copilul e considerat muncã? De parcã mama respectivã, în clipa în care a ales sã aducã pe lume un copil şi-a anulat din start dreptul la lucru. De ce? Pentru cã, din pãcate, noţiunea unanim înţeleasã de „muncã” înseamnã în accepţiunea majoritãţii, sã te trezeşti în fiecare dimineaţã la ora 7.00, sã îţi îmbraci costumul impecabil cãlcat, sã îţi bei cafeaua în fugã, sã te cocoţi pe tocurile care întregesc  ţinuta office, sã petreci o orã în traficul infernal  pentru a ajunge la birou nu mai târziu de 8.30, ca mai apoi sã te îngropi în hârtii, dosare, telefoane care sunã, deadline-uri care se apropie, colegi care vor în permanenţã câte ceva, şefi care te agaseazã, etc., etc., etc… pentru a ajunge acasã la 9.00 seara, ruptã de obosealã şi cu picioarele umflate, cu capul vâjâind de atâtea probleme şi fãrã niciun chef sã mai faci altceva decât sã te arunci îmbrãcatã în pat şi sã tragi un pui de somn.

        Unde eşti tu în toate astea? Şi mai ales, unde este puiul de om care şi-a fãcut apariţia în viaţa ta şi în viaţa familiei şi care are atâta nevoie de tine? Unde se regãseşte el într-o viaţã deja plinã cu o mulţime de alte responsabilitãţi? Se regãseşte tocmai în renunţarea la stereotipul de mai sus. Renunţarea la ideea cã o mamã cu un copil este o mamã şi atât. O mamã cu un copil poate munci foarte bine de oriunde se aflã, chiar dacã în loc de costumul impecabil cãlcat poartã o pereche de pantaloni de trening, pantofii cu tocul cui sunt înlocuiţi de papucii de casã, iar în locul buclelor perfecte, are pãrul prins cu un elastic de bani. Iar pe sub masã, de piciorul ei se agaţã cu dor, dragoste şi disperare, un suflet care meritã tot ce e mai bun pe lume. Inclusiv strãduinţa ei de a-i oferi  tot ce are nevoie. Şi poate mai mult de atât.

        Pentru cã da, ştim cu toţii cã astãzi un copil nu se creşte uşor. Are nevoie de o mulţime de lucruri, iar pãrinţii sunt datori sã îi ofere, dincolo de dragostea lor infinitã şi necondiţionatã, tot ce îi trebuie din punct de vedere material, pentru a creşte sãnãtos şi fericit. Apariţia unui copil înseamnã înmulţirea responsabilitãţilor într-o familie, iar acest lucru nu ar trebui susţinut doar de tatã. Da, el este capul familiei, el are obligaţia moralã sã ofere siguranţa materialã membrilor care o compun, timp în care mama se ocupã de cel proaspãt venit pe lume. Aşa spune teoria, însã ce se întâmplã dacã el, fizic, nu poate face acest lucru? Dacã venitul familiei, considerabil diminuat dupã renunţarea la job a mãmicii, nu este îndestulãtor pentru a acoperi necesitãţile fiecãruia? Au trecut vremurile când bãrbatul muncea şi femeia stãtea acasã sã creascã copii. Acum, când egalitatea între sexe este unanim exprimatã, când a dispãrut mare parte din discriminãrile de gen, dreptul la muncã al fiecãruia nu mai reprezintã un fapt discutabil. Este o realitate. Însã, astãzi, realitatea aceasta se schimbã atunci când femeia devine mamã şi implicit o perioadã de timp, este consideratã inaptã pentru a munci. Şi uite aşa, revenim la paradoxul nostru cel de toate zilele.

        Unde este fractura? În sistemul social în care trãim, în mentalitãţile celor mulţi care judecã fãrã sã aibã habar de conţinutul problemei, în indiferenţa autoritãţilor care cred cã un copil se poate creşte cu o indemnizaţie care nu îi acoperã nici mãcar laptele necesar pentru o lunã. Şi în obtuzitatea noastrã, a tuturor, care credem cã nu se poate altfel, cã regulile nu pot fi schimbate din mers. Ba se poate. Trebuie doar sã vrem.

         Dincolo de de-asta ar trebui sã ne gândim de douã ori înainte sã judecãm o mamã care încearcã sã munceascã de acasã. Sã nu îi punem etichete şi sã nu o judecãm pentru faptul cã a descoperit cã vrea (şi de cele mai multe ori, poate) sã îmbine douã lucruri importante din viaţa ei: familia şi implicit, copilul pe care şi l-a dorit din tot sufletul, şi munca în sine, care o fac sã se simtã utilã sieşi şi familiei din care face parte.

          Nu îi este uşor sã facã asta. De cele mai multe ori, renunţã la sine, la timpul destinat propriei persoane, la plãcerile pe care, poate, le avea înainte. Nu îi este uşor sã facã faţã obligaţiilor zilnice şi în acelaşi timp sã nu uite ce îşi doreşte din punct de vedere profesional. Poate cã înainte sã fie mamã, a fost economist, manager, contabil sau profesor, iar acum îi este greu sã îşi gãseascã un job care sã îi permitã sã lucreze de acasã în condiţiile existente anterior. De ce? Pentru cã se loveşte de aceeaşi indiferenţã, la alt nivel, ce-i drept, de care vorbeam ceva mai devreme. Indiferenţa angajatorilor care exclud din start posibilitatea muncii de acasa, reducând-o strict la noţiunea de „nemuncã”.

          Acum  mama ia totul de la 0, fie vânzând produse handmade, cosmetice naturale sau alte lucruşoare meşteşugite cu grijã, fie strãduindu-se cu greu sã punã pe picioare o micã afacere. Chiar dacã domeniul ales este nou pentru ea. Chiar dacã nu are foarte multe resurse şi nici mãcar timpul nu îi prisoseşte.  Asta nu înseamnã cã a uitat ce a învãţat pe bãncile şcolii sau ce ştie foarte bine sã facã. Nici cã a devenit casnicã şi se rezumã la schimbatul pamperşilor şi la cãlcatul rufelor.  Şi nici cã nu îi place sã munceascã. Ci doar cã timpul ei, altãdatã dedicat aproape în totalitate altora, şi-l dedicã acum propriei familii. Cã a descoperit ce conteazã cu adevãrat pentru ea. Cã banii sunt doar mijloace pentru a obţine lucruri şi nu un scop în sine. Cã munca are rostul ei şi poate face casã bunã cu familia.

         flashmob WAHM       Asta dacã avem toleranţã şi înţelegere. Dacã nu ne grãbim sã judecãm, sã catalogãm ieftin ceva ce ne depãşeşte înţelegerea. Pentru cã dincolo de orice, munca este nobilã în sine, iar dragostea unei mame pentru copilul ei, trece dincolo de orice raţiune. Asta dacã ne putem ridica deasupra lucrurilor şi realizãm la un moment dat care sunt lucrurile cu adevãrat importante în propria viaţã.

 

Acest articol face parte din actiunea Flashmob online, oragnizat de Asociatia Work at Home Moms. Alte mamici care s-au implicat: Anna, Alina, Raluca, Cristina, Adriana, Oana, Oana Mihaela, Alina, Paula, Andra, Laura. Evenimentul anterior: A fi sau a nu fi work at home mom. Like us. 

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Be the First to Comment!

Notify of
avatar
wpDiscuz
Facebook

Warning: Unknown: write failed: Disk quota exceeded (122) in Unknown on line 0

Warning: Unknown: Failed to write session data (files). Please verify that the current setting of session.save_path is correct (/tmp) in Unknown on line 0