Nici n-a trecut bine Ziua Teatrului, nici nu au început bine evenimentele programate pe 27 martie, că iarăși se vorbește despre posibile restructurări în zona instituțiilor culturale din București. Despre unificări, despre simplificare. Despre „mai eficient”.
Mai concret se propune unirea ARCUB, CREART, Centrul Cultural „Lumina”, Școala de Artă, Expo Arte, PROEDUS și Centrul pentru Tineret al Municipiului București într-o singură instituție-mamut: Direcția Generală Arte și Evenimente Urbane.
Primarul Ciucu a explicat într-o conferință că va păstra evenimentele importante:
„Străzi deschise” mi se pare un program foarte bun care poate să meargă mai departe. Nu vor avea niciun fel de probleme. (…) IMAPP, târgul de Crăciun și așa mai departe vor merge mai departe, dar vor fi mult mai atent controlate”.
Concret, se propune o structură unică, cu 155 de posturi, în timp ce 112 dispar. Iar oamenii din spatele acestor instituții – artiști, organizatori, tehnicieni – nu sunt „preluați”, ci doar redistribuiți în limita locurilor disponibile. Restul… rămân în afara ecuației. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că întregul proces de comasare și transfer al personalului urmează să se desfășoare într-un termen estimat de aproximativ 60 de zile de la intrarea în vigoare a deciziei, aflăm din hotărârea Consiliului Local.
Însă ce înseamnă eveniment “important”? Și cine evaluează dacă un eveniment e “important” sau nu? După ce criterii? După câți oameni asistă la el? După cheltuieli? Sau după valoarea artistică? (Cum era vorba lui Caragiale: “famelie mare, renumeraţie mică, după buget”!)
Nu știu cum sună pentru voi, dar pentru mine teatrul nu e ceva care poate fi pus într-un Excel și optimizat pe coloane. Nu e un departament. Nu e o bifă. E un organism fragil, viu, care funcționează din relații, din oameni, din libertatea de a încerca și de a greși. Din libertatea de a găsi noi forme de exprimare artistică chiar dacă sunt, uneori, destinate unui public restrâns.
Pentru că teatrul nu va aduna niciodată mase. Nu va umple stadioane ca meciul de aseară între România și Turcia (la care au participat 42.000 de spectatori. Turci, evident, în cea mai mare parte, dar nu-mi spuneți că dacă se juca la București numărul de spectatori români care ar fi asistat la meci nu era același?)
Și nu pot să nu mă întreb: ce înseamnă eficiența în cultură? Să păstrezi doar ce e vizibil? Ce aduce public? Ce dă bine în poze? Sau și ce crește lent, în tăcere, uneori în spații și comunități mici, fără garanții? Ba mai mult, crește în lipsuri, în absența unor politici coerente de sprijin pentru cultură care să o transforme într-un bun public mult mai accesibil pentru toate categoriile sociale.
Și iarăși nu pot să nu mă gândesc la ce vor face oamenii ale căror posturi vor fi restructurate. Cum își vor asigura pâinea de zi cu zi într-un domeniu din care se taie constant, de peste tot? Și ne mai întrebăm de ce doar unul din patru români merge la teatru măcar o dată pe an (!!!), mai puțini cu 10% decât acum un deceniu, în timp ce 80% dintre aceștia nu citesc… deloc. Sunt date reale din Barometrul de Consum Cultural. Vă mirați? N-ar trebui! Acesta este realitatea în materie de consum cultural!
Întrebat ce ar trebui să se întâmple pentru ca acest procent să se schimbe în viitor, ministrul culturii, Andras Demeter, a spus că este nevoie de “o minune”. Doar că în societatea românească minunile sunt de mai multe feluri! Iar cea propusă de Primăria Capitalei este una dintre ele. Din păcate.
Pentru că teatrul nu este doar despre evenimente. E și despre spații mici. Despre proiecte fragile. Despre încercări care poate nu reușesc, dar fără de care nu apare nimic nou, nimic valoros, nimic care să rămână în timp ca reper cultural. Și mai ales, este despre oameni. Da, da, despre toți cei acei truditori ai culturii, mulți dintre ei nevăzuți și neștiuți de public, care nu se îmbogățesc dacă fac un spectacol. Ba chiar, uneori, mai vin și cu bani de acasă. Cu decor sau cu recuzită.
Înțeleg, nu sunt bani. La nivel de țară nu sunt bani. Că doar acum ne-au ajuns din urmă scadențele păguboase. Însă nu cred că tocmai cultura a fost cuiul lui Pepelea în toți acești ani. Când de fiecare dată bugetul ministerului a fost aproape întotdeauna puțin peste 0. Pentru 2025, bugetul a fost de… 0,07% din PIB! În curând, va ajunge la un 0 absolut… (așteptăm cu interes aprobarea bugetului pe 2026!)
Problema nu e că se discută reorganizări. Problema e că, de fiecare dată, cultura pare primul loc de unde se taie. Sau se „optimizează”. Sau se „reconfigurează”.
Poate că, înainte să vorbim despre cum reorganizăm cultura, ar trebui să ne întrebăm dacă mai știm de ce avem nevoie de ea.
Irninis Miricioiu 