Anatomia prăbușirii în noi înșine: “Iona” lui Silviu Purcărete

Acum două seri, la Teatrul Odeon, timpul a fost abolit pentru o clipă. Într-o lume în care totul se mișcă pe repede înainte riscând să ne absoarbă într-un vortex al nimicurilor de zi cu zi, “Iona” lui Silviu Purcărete, prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ne-a forțat să ne întoarcem la noi înşine. 

Să ne oprim. Să ascultăm tăcerea mării. Să simțim burta peștelui uriaș în care ne zbatem cu toții. Să zgâriem cu propriile unghii de cretă zidurile propriilor noastre frici. Să sfâșiem cu brutalitate acea pieliță invizibilă ce ne desparte – şi în aceeași măsură, ne protejează! – de străfundurile propriei ființe. Nu ne place să le vizităm prea des. Pentru că nu știm cu ce monștri marini ne-am putea întâlni pe acolo. Sau pentru că doare mult prea tare. Şi poate că am ajunge să strigăm și noi ca Iona: “Mai naşte-mă, mamă, o dată!” pentru a trai altfel. Însă acest “altfel” este, de fapt, aici și acum. Pentru că atâta timp cât putem respira – chiar şi în burta chitului uriaș – încă avem posibilitatea alegerii! 

“Iona” lui Silviu Purcărete este o coborâre în micul infern al fiecăruia dintre noi. Nu ştiu de ce, dar m-a trimis cu gândul la Dante. Coborârea graduală de la lumină la crepuscul, căutarea neîncetată a unei ieşiri pentru a nimeri într-un labirint şi mai greu de parcurs, întuneric. Întunericul acela dens și vâscos în care fiecare dintre noi ajunge, la un moment dat, când își pierde direcția și caută, disperat, un sens. Sens care nu apare când îl cauți. Sens despre care nici nu mai știi că există. Și în lipsa lui orbecăi prin întuneric, te agăți de false lumini, de licurici efemeri ce apar și dispar lăsându-te tot mai gol și mai debusolat.

Astfel, în viziunea lui Silviu Purcărete „Iona” nu mai e doar povestea biblică a omului înghițit de un pește ce caută ieșirea la liman, ci reprezintă, cu subiect și predicat, aș spune, drama fiecăruia dintre noi, cei care ne pierdem în burta propriilor angoase, în ecoul propriilor gânduri. O căutare perpetuă, uneori inconștientă, marcată de dualitatea alb/negru pe care o purtăm în noi. Căci nu există culoare pură în lumea non-culorilor. Nu există alb, nu există negru, ci doar o infinitate de nuanțe de gri.

Iar Adrian Matioc — actorul Teatrului Radu Stanca din Sibiu care l-a interpretat pe Iona — a fost mai mult decât un personaj: a fost o prezență ritualică, aproape hipnotică. Fragil și puternic deopotrivă, a știut să respire fiecare tăcere și să o transforme în poem (nu pot să nu menționez aici genialitatea textului lui Marin Sorescu!). Scenografia lui Dragoș Buhagiar e o metaforă vizuală despre singurătate și renaștere – un spațiu care se contractă și se dilată odată cu sufletul personajului, iar muzica lui Vasile Șirli e respirația unei lumi care se frânge și se recompune, în ritm de val. Sau de cântec de leagăn. Japonez, într-adevar, dar în contextul dat, devine alean universal, dincolo de orice reper geografic. Căci montarea reprezintă o producţie realizată de Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu (TNRS) în colaborare cu Tokyo Metropolitan Theatre. 

Și pentru că dualitatea existenței noastre se înscrie în aceleași ritmuri universale: zi – noapte, viață – moarte, după întunericul în care ne-am scufundat cu toții ca într-o mare de singurătăți individuale ce compun o singurătate universală, trebuie să “răzbim noi cumva la lumină!”. Final marcat de deschiderea, deloc întâmplătoare, a acoperișului Teatrului Odeon, mecanism încă funcțional din 1911 de când datează clădirea. 

Eliberare? Catharsis? Sfâşierea unei noi burți? Poate… cert este că lumina amurgului de toamnă ce a scăldat pentru o clipă scena Teatrului Odeon, în timp ce ecoul cuvintelor lui Sorescu încă răzbăteau în mine, m-a făcut să simt că am trăit mai mult decât un spectacol. O căutare. O durere. O renaștere.

De: Marin Sorescu  

Distribuția:

Iona: Adrian Matioc

În alte roluri: Veronica Arizancu, Liviu Vlad, Eduard Pătrașcu

Regia: Silviu Purcărete  

Scenografia și light design: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli 

Producători: Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și Tokyo Metropolitan Theatre