Poiana lui Chinezu e un loc special. Un fel de Poiană a lui Iocan adusă în contemporaneitate. Evident, la asta contribuie maxim și umorul lui Chinezu, felul lui hâtru și înțelept de a fi în lume și de a-i da sens.
Pentru ca viața asta nu e doar rezumare la materialitate, la bani, inflație, creștere sau descreștere economică, criza petrolului și războaiele ce însângerează mapamondul. Nu este nici despre unghii roz (deși câteodată parcă mai merg și ele doar pentru a-ți aminti că viața asta poate fi și altă culoare în afară de gri), botox, manele și cumplitul antagonism care împarte oamenii între cei care au opinii și cei care își consumă toată energia să-i combată pe primii. Eventual să le și dea cu paru-n cap! Doar cine nu-i cu noi, e împotriva noastră! O vedem zilnic peste tot, pe rețelele sociale, pe stradă, în politică (dar mai ales, în politică!) 🙂
Este și agățare de cer, așa cum foarte frumos o rezuma părintele Francisc Doboș, prezent recent în deja amintita Poiană. Căci ce poți face altceva decât să te agăți cu ambele mâini, cu toate puterile, de ceea ce este dincolo de tine pentru a înțelege mai bine cum poți trăi mai bine acest fir al Ariadnei cu care a fost înzestrat fiecare dintre noi?
Pentru ca oglindirea în divinitate (orice formă ar îmbrăca ea) până la urmă la asta ar trebui sa ne ajute: să înțelegem că apropierea morții (indiferent cât de frică ne este de ea, doamna cu coasa vine oricum!) reprezintă doar cheia către o viață traită cu sens.
Cu atenție către tine însuți. Nu doar catre facturi, meetinguri urgente, taskuri nefăcute, scrolling, înjurături în trafic, iarăși scrolling, Tik Tok nesfârșit și alte astfel de mărunțișuri care îți fragmentează timpul și mai ales relația ta cu tine. Pentru că e mare lucru să îți iei timpul să te asculți. Să fii ancorat în tine. Să îți privești în față fricile și să te iei la trântă cu ele. Lucru pe care nu ne acordăm timpul necesar să o facem prea des. Oare de ce? Pentru că ne e prea frică de ce am putea descoperi pe acolo?
Frica de moarte. Frica de moarte care te împiedică să trăiești. Frica de moarte ambalată frumos în credința paradoxală că poți trăi veșnic, poți viețui veșnic (tocmai pentru că cei mai mulți dintre noi cam asta facem, no offence) ducându-ți bătăliile tale mărunte și crezând că ele sunt totul. Da, frica de moarte se ascunde în iluzia absenței ei. Pentru că dacă am conștientiza cu adevărat că timpul nostru este limitat, altfel ne-am alege bătăliile. Altfel ne-am prioritiza timpul, altfel ne-am căuta sensul.
Altfel am înțelege că venim singuri pe lume și tot singuri o părăsim. Însă singurătatea asta nu reprezintă o constrângere, o damnare, ci un mod de raportare la ceilalți. Un mod de a alege cu adevărat viața trăită nu în absența morții, ci în profunda eliberare de ea. O singurătate a spiritului care ne oferă libertatea de a fi în deplină comuniune cu ceilalți. Chiar și cu cei care ne invadează spațiul personal, ne agresează cumva cu opiniile lor, sunt cei de “cealaltă parte a baricadei”, indiferent la ce anume se referă “baricada” asta. Da, poți fi în comuniune și cu ei, oricât de paradoxal poate fi asta.
Cum, o să mă întrebați? N-am să vă dau răspunsul biblic “întorcând și celălalt obraz”, nici Francisc Doboș n-a făcut-o, ci pur și simplu înțelegând că suntem diferiți, din fericire. Și tocmai această unicitate ne oferă capacitatea de înțelege dreptul celuilalt de a fi ce vrea el în lume, chiar dacă asta contravine principiilor tale de viață. Ar fi atât de bine dacă nu ne-am mai preface că deținem adevărul absolut… că nu ne este frică de ziua de mâine și de tot ce-ar putea aduce ea! Inclusiv acea ultimă clipă pe acest pământ, care, din fericire, nu știm când este. Dacă am ști, cred că ne-ar paraliza atât de tare frica de moarte încât ne-am sinucide tocmai pentru a curma așteptarea chinuitoare. Glumesc!
Chiar… dacă ați afla că ați mai avea doar jumătate de oră de trăit, ce-ați face în acea jumătate de oră? Ați regreta că nu ați apucat să le spuneți celor dragi cât de mult îi iubiți? Că nu ați ajuns la Paris să vedeți turnul Eiffel? Că n-ați sărit cu parașuta? Că rămân creditele neplătite? Ce ați regreta cu adevărat?
Poate doar trăind cu conștientizarea propriei morți ne putem elibera de ea astfel încăt să învățăm să trăim după sufletul nostru.
