“Tu ai murit, pe tine te întâlnesc la tot pasul,
Tu, cel pe care l-am iubit și-l iubesc ca pe-un mort
De ce-mi ieși în cale ca oricare altul?
Din tot ce-a fost patimă și dezămagire cât a trecut?
Cât a rămas?
Din zborul meu către tine, spre piscuri muiate în albastru,
Din căderile în prăpăstii înghețate și negre,
Unde, de ce m-am oprit? Unde mă aflu?
M-ai jupuit, m-ai fărâmițat, m-ai înșelat
Cum de-am ieșit din visul ăsta urât mai întreagă,
Mai bogată, mai vie?
Tu ai murit… Eu sunt vie,
Și zilnic, aproape de tine mă gândesc la ce-a fost,
La ce-o să fie!
Ochii-mi ard de lacrimi încremenite.
Sufletul mi-e pârjolit.
Tu ai rămas în amintire întreg, viu, ca o făclie…
Dar tu ești mort, iubitul meu. Făclia arde
La căpătâiul dragostei mele.
Și nu-mi pare rău.
Dragostea mea a murit, dar în cenușă mai sunt fărâme, incandescente, vii
Dac-ai veni, dac-ai sufla… s-ar aprinde…
Flăcăruile albastre s-ar roși, s-ar întinde.
Vâlvătăile m-ar cuprinde iar, fără milă.
Dar tocmai asta nu vreau.
Prin ele o dată am trecut,
Le-am simțit arsura,
M-am zvârcolit în focul dragostei și n-am pierit.
Am scăpat vie!
Acum, în prospețimea zăpezii, am simțit ghioceii.
Pe crengi arse de frig, simt, presimt mugurii…
Îi văd, îi aud cum se sparg.
Am să-i aștept.
Am să duc întâile frunze,
Toată primăvara am s-o duc la mormântul dragostei mele…
Acolo, știi unde…
Pe maidanul pe care ai zvârlit-o,
Uite acum cum strălucește,
Ca un licurici într-o pădure… noaptea!
Dragostea mea a murit!
Dar uite-o întreagă în steaua de acolo,
Întâia stea pe tot necuprinsul acestui amurg,
Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agățată,
Între gene…”
Cella Serghi
Am primit mailul cu poezia intr-un moment in care exact asta simt, ce ai scris si tu ..Ma gandesc ca poate e un semn …
nimic pe lumea asta nu e intamplator… totul este doar o piesa dintr-un puzzle urias compus de Dumnezeu pentru noi oamenii…
Marturisesc ca m-am incredintat cu greu de minunatia acestei lumi. Am cautat intamplarea din umbra… intamplarilor pana cand mi s-au impaienjenit ochii – merci, Cella 🙂 – si deseori mi s-a parut mai lesne sa nu inteleg decat sa cred. Cu toate ca n-am ajuns sa-ti impartasesc viziunea cu puzzle-ul, am simtit prea des si prea adanc atingerile miraculoase asupra vietii mele ca sa mai fie loc de tagada. Starui, insa, in a pretui infinit mai mult un gest asumat decat o potrivire, oricat ar fi de celesta. Daca este neindoielnic ca Dumnezeu ne da, noua ne revine epopeea de a ne baga in traista; iata o provocare in fata careia ne dovedim adeseori nevolnici. Si astfel ajungem sa ne pierdem printre stive de sanse irosite si regrete tarzii. Poate ca avem nevoie mai degraba de curaj decat de minuni, de felii de viata in locul sedintelor de spiritism. Dau o mie de apusuri de soare pe un singur rasarit. Anyone interested? 🙂