“Lexiconul amar” sau lungul drum al morții către viață

Oare ce gust au cuvintele? Oare știi să-mi spui ce gust au cuvintele? Ce dulce-alinător pe limbă este cuvântul “acasă”! Cât de rece-răcoros-răcoritor-îmbătător se simte cuvântul “apă”! Ce gust bogat și plin de nuanțe ca o explozie pe cerul gurii se simte atunci când rostești cuvântul “tată”!

Dar oare “moartea” ce gust are? Sălciu de pământ reavăn? Acrișor de la florile putrede? Dulceag și lipicios de la descompunerea iminentă? Gustul solitudinii și al absenței. Gustul vremurilor care se schimbă. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. 

Nu, moartea nu ar trebui să existe. Moartea ar trebui eliminată din viață. Așa că mai bine, hai să o eliminăm din lexicon. Eliminând cuvântul, eliminăm și reprezentarea acestuia. Și iată cum am devenit nemuritori. Cum hybrisul poate deveni a doua noastră natură. Căci oare de ce-și dorește omul să-și păstreze tinerețea veșnică decât pentru a avea/a trăi/a experimenta mai mult din orice? Mai multă iubire, mai multă plăcere, mai multă dorință, mai multă bogăție, mai multă fericire… mai multă utopie. Căci dincolo de toate, totul se dovedește, în esență, iluzoriu. 

La fel ca viețile noastre, scurtcircuitate (nu știu dacă există cuvântul în dicționar, poate va fi adăugat în viitoarea ediție a lexiconului 😀) de un spectacol de anvergura celui pe care Silviu Purcărete îl semnează și care se joacă începând din iulie 2024 pe scena Teatrului Odeon.

Teatrul Odeon. Lexiconul amar

 Lexiconul amar. Un spectacol care te răscolește atât de profund tocmai pentru că aduce cu el conștientizarea clipei. Clipa care s-a scurs într-o bătaie de inimă.

“Oprește, Doamne, trecerea! Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire – și totuși, Te rog; oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”

așa cum scria Blaga. Cuvinte. Tot cuvinte. Cuvinte care vămuiesc vremea. Cuvinte care au puterea să întoarcă sensul curgerii. Căci

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești.”

Acea vreme imemorială, illo tempore, când totul era perfect, lin, paradisiac. Când armonia lumii era dată de armonia tuturor lucrurilor care-și preluau atributele esențiale unele altora fără ca echilibrul lumii să se schimbe. Vremea lui Adam și a Evei înainte de căderea în păcat. 

Acela este timpul poveștii. Al cuvântului care creează însăși lumea. Al cuvântului făuritor de lumi magice, acolo unde un copil refuză să se nască până când tatăl nu-i face o promisiune imposibilă muritorilor: să-i dea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. 

Plecând de la unul dintre cele mai frumoase basme culte pe care le-a zămislit acest popor și pe care Petre Ispirescu le-a fixat în imaginarul colectiv, (căci doar cu toții l-am auzit în propria copilărie și cumva face parte din propria noastră întoarcere în timp), fabulosul text semnat de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi reprezintă o meditație profundă asupra dualismelor existențiale care ne guvernează iluzoria trecere pe această lume: viață – moarte, tinerețe – bătrânețe, trecut – viitor, lume veche – lume nouă cu toate infinitele lor potențialități. 

Un eșafodaj de idei pe care Silviu Purcărete construiește un univers unde, dincolo de vizual, de fascinația muzicii lui Vasile Șirli acolo unde pianul deschide și închide această trecere, de jocul tuturor actorilor, realizează disecții pe cord deschis. Nu doar “la propriu”, acolo unde apa vie are meritul extraordinar de a regenera orice organ – inclusiv unul devorat la masa de prânz – ci mai ales, tăind cu bisturiu-i fin de regizor genial, straturi, straturi de sensibilități ale privitorului. Este creatorul veșnic căutător de sensuri, demiurgul vrăjitor care împletește mitologia unui popor, plecând deci de la sursă (o altă formă de creație primordială, așa cum este lumea poveștilor), cu lipsa de măsură a unei lumi în schimbare, în care drama lui Faust pare să aibă tot mai multă greutate. Evoluție sau involuție? Transformare în orice caz. O transformare degenerativă care mutilează pe alocuri. Alienare.   

 Căci este atâta poezie, atâta dramă, atâta durere, atâta amar de viață și amar de moarte, atâta frumusețe în fiecare gest, atât de bine calculat pentru a evidenția atâta simplitate, care ne reduce la cuvinte tainice, arhetipale aproape, înscrise cumva în ADN-ul nostru, definindu-ne astfel devenirea.

 O cană cu apă

“O cană cu apă la bătrânețe”. “O cană cu apă băută c-un prieten”. “Nu mi-a dat o cană cu apă”. Bogăția lexiconului ascunsă într-un gest de revenire la matcă. La limba prietenă care creează lumi. Sau le șterge, odată cu intruziunea oamenilor ce vor revizuirea neobosită a lexiconului. Cancel culture ajuns la rangul corectitudinii politice. 

Căci este un perpetuum mobile între trecut și prezent, în care eul ajunge să fie strivit de propriile lui năzuințe fără a ține cont de certitudinile exterioare (Făt Frumos privit în oglinda contelui Von Locknow ca istorie deja trăită). Atâtea nuanțe de gri care ne macină existența fără măcar să fim conștienți de ele. Griul ca panaceu universal, refugiu molcom al vieții de zi cu zi, amestecul nedefinit de bune și rele ce învăluie personajele și căutările lor (sau ale noastre?). 

Suprapunerea oglinzilor ajunge să doară prin constientizarea clipei. Trecerii. A noastră ca oameni, nu a timpului. Zorilă. Iepurele care “dă zor”. Căci nu timpul este cel care trece, noi suntem cei care ne trecem. Așa cum ne sugerează subtil Unchieșul- demiurg-creator de lumi Claudiu Bleonț, în contrapunctele sale ce întregesc parabola unui spectacol revelator. Căci este imposibil să prinzi toate nuanțele, subtilitățile, jocurile de cuvinte, sensurile întrețesute în trama satirei dulce amărui a noțiunii de azi, un azi care nu se mai recunoaște pe el însuși.  Un spectacol care merită revăzut tocmai pentru a dezghioca, una câte una, foile de ceapă ale unei reprezentații tulburătoare, în urma căreia rămâne Cuvântul. 

Golit de sens pe alocuri, capabil de germinații uluitoare, atunci când nu este eliminat din lexicon. Când este lăsat să plutească liber pentru a crea însuși Universul. Când Povestașul își oferă luxul de a “încăleca pe-o șa” pentru a închide povestea. A lui? A noastră? Căci așa cum scria Antoine de Saint Exupery în “Micul prinț” (o altă poveste pentru copiii-adulți)

„Toți adulții au fost cândva copii… dar doar câțiva își amintesc asta”.  

PS. Recunosc că sunt o privilegiată. Pentru că am avut incredibila oportunitate de a fi prezentă – fără a face parte în vreun fel din echipa Teatrului Odeon (decât cu sufletul, evident!) la germinația acestui spectacol. Prima lectură. Primul contact cu textul – inițial, al poveștii, nu al viitorului spectacol – al celor care urmau să urce pe scenă. Iar transformarea este… uluitoare! 

       

“LEXICONUL AMAR” – Teatrul Odeon

Text de Sebastian-Vlad POPA și Laur CAVACHI,

după Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de  Petre Ispirescu