Ura… în numele credinței

Mă îngrozește tot mai tare controversa iscată în jurul piesei “Proorocul Ilie” de la TNB. De ce? Tocmai pentru că, dincolo de opiniile personale, mai mult sau mai puțin avizate despre ceea ce oamenii CRED că reprezintă piesa, tot ceea ce se revarsă în spațiul public este un val nesfârșit de ură, iscat paradoxal ÎN NUMELE CREDINȚEI.

DISCLAIMER – Înainte de a merge mai departe cu argumentația, specific faptul că nu am văzut nici eu piesa ca să pot formula o opinie despre ea, însă era pe lista mea încă din faza proiectului și mă voi strădui să prind bilete pentru a o vedea. De-abia atunci voi putea formula o opinie despre cum mi s-a părut mie piesa.

Însă ce vreau să scot în evidență nu are legătură cu actul artistic respectiv, ci cu ceea ce a stârnit el în oameni. Și nici măcar el. Ci un filmuleț de câteva minute care a “transpirat” în online, încalcand GDPR-ul (pe-asta nici nu o mai punem la socoteală, dar filmatul în spațiile publice fără acordul celor filmați este interzis) și regulamentul TNB-ului. Un filmuleț care poate fi foarte bine scos din context. O piesă dintr-un puzzle mai mare care, rătăcită de piesele surori, nu spune mare lucru. Sau poate spune altceva. Sau așa cum sunt acele instalații care privite dintr-un unghi reprezintă ceva și odată ce se schimbă perspectiva, sub ochii privitorului se alcătuiește o altă realitate, profund diferită de prima.

Dar revenind la reacții. Ce a stârnit în oameni “Proorocul Ilie”, piesă pe care mulți nici nu au văzut-o?

Un val nesfârșit de ură. Ură viscerală, animalică. Ură a așa-zișilor credincioși care apără religia creștină, dar nu s-ar da înapoi în a te călca în picioare, doar pentru că nu ești de acord cu ei. Într-o acțiune profund creștinească de iubire a celuilalt ca pe sine însuși. Aceeași ură care stârnit de-a lungul istoriei cele mai oribile crime stârnite în numele religiei. Cruciadele. Inchiziția. Lupta pentru supremația de a-i impune celuilalt ceea ce crezi tu. Mai ales când ești convins să adevărul tău este imuabil.

Dar oare… ESTE?

Și aici vă dau un exemplu care poate părea că nu are nicio legătură aparentă cu subiectul. Nu știu dacă ați văzut – dar vă recomand cu insistență să o faceți, îl găsiți pe Disney – documentarul despre Ruby Franke – (“The devil in the family – The fall of Ruby Franke”), youtuberița din Utah, Statele Unite, mamă a șase copii, care a fost condamnată la peste 30 de ani de închisoare pentru abuz grav comis asupra a doi dintre copiii ei.

De ce a făcut asta? Pentru că era convinsă de faptul că cei mici sunt posedați (nu, erau doar niște copii normali poate ceva mai zvăpăiați) și voia cu tot dinadinsul să scoată demonii din ei pentru a putea fi izbăviți, după cum susțin învățăturile bisericii din care face parte. Biserică creștină, pentru că da, și mormonii sunt creștini. Și ca orice familie mormonă practicantă, avea drept scop să ducă cât mai departe învățăturile lui Hristos. Cât de departe…suficient cât să-și lege copilul timp de luni întregi cu bandă adezivă, să-l țină nemâncat până la emaciere, să-l bată cu cactuși, să-l pună să sară ore întregi pe o trambulină până la istovire, să-l alerge prin soarele ucigător al deșertului sau să-i trateze rănile cu ardei iute și piper cayenne. Și asta doar pentru a-l izbăvi de demonii care “aparent” îi locuiau trupul. Că deh, sufletul putea fi salvat și dacă trupul era nimicit. Faptul că acei copii au fost salvați și nu torturați până la moarte, tocmai pentru că unul dintre ei a reușit să fugă, reprezintă doar o întâmplare fericită, deși traumele tuturor celor care au avut contact cu Ruby sunt greu de șters. Cum de altfel este foarte greu de privit și mai ales acest documentar dacă ești părinte și da, dacă ești creștin.

O să-mi spuneți că este un caz izolat. Oare? Uitați-vă în jurul vostru. Uitați-vă cu atenție la oamenii care vituperează pe facebook la orice. Par buni creștini, nu? Dintr-aceia care respecta cu strictețe cuvântul Domnului!

Pentru că religia ar trebui să fie altceva. Altceva aflat la polul opus de ură, violență și abuz.

Ori astăzi nu mai știm să ne susținem opiniile. Opiniile care pot fi diferite decât ale celui de lângă noi. Opinii care ar trebui susținute cu argumente, nu cu parul. Nu cu bâta. Sau cu interdicția de a mai crea, chiar dacă actele artistice create ne deranjează prin simpla încălcare a dogmelor care ne fac să gândim. Căci asta face teatrul. Ne pune în față oglinda lumii. Și poate că ar trebui să învățăm să ne privim cu obiectivitate, nu să spargem oglinda doar pentru că nu suportăm ce se reflectă în ea. Un Dorian Grey îmbrăcat în haina Salvatorului, dar incapabil să se salveze pe sine însuși.

In final, reiterez ideea că putem conviețui liniștiți și dacă nu suntem de acord. Și nici nu trebuie să fim. Suntem diferiți, Slavă Domnului și ÎNCĂ trăim într-o democrație.