Fără să vreau, imagini și reacții din ultimele zile legate de deja controversatul “Beach Please” mi-au lovit retina și timpanul. N-aș vrea să par panicată – nici nu sunt, poate mai mult reflexivă tocmai pentru că fiică-mea mai are un pic până ajunge acolo, dar ceva în mine se strânge. Ceva legat de direcție. De valori. De viitorul copiilor noștri.
Nu e despre un concert. Nu e despre o generație „pierdută” – cum aud că se spune pe ici, pe colo. E despre ce înseamnă să crești un adolescent într-o lume care confundă libertatea cu excesul, expresia cu vulgaritatea, curajul cu goliciunea de sens.
Da, poate că și noi am fost “acolo”, într-o vreme când voiam cu orice preț să spargem barierele părinților noștri. Când aveam impresia că știm totul și că nimic nu ne poate opri. Că ni se cuvine. Că orice exces este justificat de vârstă și teribilism.
Și ei cred la fel. Până aici, nimic nou. Da, greu de digerat din postura de părinte, dar atâta timp cât îți mai poți aminti de propriile excese de pe vremuri, parcă începi să-ți înțelegi copilul altfel.
Însă ce faci când hybrisul este ajuns la paroxism? Când vulgaritatea, violența de toate felurile sunt bine camuflate în așa-zisa “manifestare artistică”? Când oameni certați cu legea sunt promovați drept valori în rândul unor puști care deocamdată nu au capacitatea să discearnă? (Dacă nu știați, Andrew Tate a urcat pe scenă la invitația rapperului French Montana. Dacă vreți să știți mai multe despre “valorile” promovate în manosferă, vă recomand pe post de studiu cartea – investigație – documentar semnată de Jamie Tahsin și Matt Shea, “Lumea fraților Tate”, rezultatul a patru ani de cercetări ale unor personaje care au ajuns să dicteze ce înseamnă să fii bărbat și ce nu). Pe lângă faptul că “toți cei 21 de rapperi străini invitați la Beach, Please abordează drogurile în melodiile lor dar și…în viața lor. Da, ați citit bine, toti cei 21.” (După cum foarte bine argumentează psihologul Mihai Copăceanu).
Ca părinte, stau și mă întreb:
– Cum o să o pot învăța pe Anais să aleagă rațional, în primul rând, dincolo de presiunea anturajului, fără a uita și ce-și dorește cu adevărat? (Evident, să aparțină grupului, să meargă în locuri populare ca orice adolescent care vrea să își câștige independența față de părinți).
– Cum o să o pot proteja de toate excesele astea fără a-i interzice, pur și simplu, să meargă?
– Cum îi explic că nu tot ce strălucește e aur? Sau, cum zicea bunică-mea, nu tot ce zboară se mănâncă?
Înțeleg tot mai mult pe măsură ce citesc mai mult că nu poți aplica un șablon. Că nu deschizi cartea cu rețete și găsești acolo soluția perfectă. Dar poate că având la îndemână câteva ingrediente, utilizate zilnic în relația cu copilul, reușim să-l construim astfel încât să fie pregătit să aleagă ce e cel mai bine pentru el.
- Să fim acolo pentru el. Necondiționat. În orice situație. Oricât de roz sau de neagră (o vedem noi!)
- Să îi dăm totodată și spațiul să fie el însuși. Cu bune și rele. Chiar dacă va face greșeli. Ce, noi nu am făcut?
- Să punem limite chiar dacă asta înseamnă să spui NU, chiar dacă parentingul modern, prost înțeles, spune că DA-ul este singura vocabulă potrivită în relația cu propriul copil. Poate, dacă vrei să crești un copil debusolat care poate cădea ușor în orice capcană.
Mi-e clar că nu poți controla totul. Adolescenții vor testa granițe, vor dori să aparțină, să experimenteze. Dar cred că diferența o face terenul pe care pășesc: cât e de stabil, cât e de sănătos, cât e de bine înrădăcinat în ceea ce au văzut acasă.
Mă uit la Anais și mă rog să aleagă bine. Să-și găsească libertatea în lucruri care nu o dezumanizează. Să aibă curajul să nu urle în cor, doar pentru că urlă toți ceilalți.
Poate că nu avem toate răspunsurile, dar avem datoria să punem întrebările. Cu voce tare. Cu frică. Cu iubire.
Voi cum vedeți lucrurile? Ce le spuneți copiilor voștri când „toți ceilalți” par să fie deja acolo?
