În plină desfășurare a FNT-ului, un eveniment remarcabil tinde să treacă neobservat. Éric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani și totodată un împătimit al teatrului, este prezent pentru câteva zile în România, iar locul pe care l-a ales spune mult despre el: Teatrul Grivița 53.
Ajuns la București, autorul a început cu rolul de spectator. Acum două zile, pe 20 octombrie, a văzut „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” în montarea regizată de Chris Simion Mercurian, cu Emilia Popescu și Luca Rusu, premiată în iunie și rămasă de atunci în repertoriul teatrului.
În această seară, Éric-Emmanuel Schmitt urcă din nou pe scena Teatrului Grivița 53, într-o întâlnire cu publicul bucureștean făcută posibilă de Chris Simion Mercurian, aseară fiind prima reprezentație în premieră absolută în spectacolul inspirat de romanul său. Povestea lui Schmitt, a adolescentului care învață de la o profesoară de pian excentrică faptul că muzica lui Chopin înseamnă mai mult decât notele, ajunge în fața publicului spusă de însuși autorul ei.
Iar gândul mă duce inevitabil la povestea acestui teatru și la pasiunea, tenacitatea și credința în puterea artei care stau în spatele construirii lui. Astfel, Chris Simion Mercurian, împreună cu toți oamenii care au crezut în visul său, nu au construit doar un spațiu teatral, ci au creat premisele unor întâlniri între artiști, idei și spectatori. A aduce în fața publicului un autor de talia lui Éric-Emmanuel Schmitt înseamnă și a deschide o conversație despre ceea ce ne apropie, dincolo de diferențe: nevoia de povești, de emoție și de sens. Și da, Grivita 53 într-adevăr asta este: un loc în care poveștile au șansa de a ne apropia unii de ceilalți.
Revenirea la Grivița 53 are și o poveste în spate. În 2023, Schmitt a jucat „Domnul Ibrahim și florile din Coran” la festivalul UNDERCLOUD – Festival de Teatru Independent de Orice și și-a donat onorariul proiectului. Visul acela s-a făcut teatru, construit de comunitate, cu sprijinul a 14.000 de ctitori. Acum scriitorul revine în sala pe care a ajutat-o să existe.
Am avut privilegiul de a-i adresa câteva întrebări în cadrul unei întâlniri restrânse, alături de câțiva jurnaliști din presa culturală și generalistă. O conversație despre scris, teatru și felul în care filosofia poate deveni poveste, emoție și întâlnire. Mai ales că eu am o istorie personală (și profesională totodată!) legată de o altă întâlnire cu autorul franco-belgian.
Să-l asculți vorbind pe Éric-Emmanuel Schmitt este un privilegiu. Mai ales când povestește despre lucrurile care-i sunt dragi: scrisul (mai bine zis, în primul rând scrisul!), teatrul, cu toată frumusețea lui (indiferent dacă rolurile pe care și le asumă sunt cele de dramaturg, regizor sau actor) sau lectura. Fără a uita, bineînțeles, peregrinările sale literare, care i-au purtat pașii pe întreg mapamondul.
Însă, dincolo de toate, formația sa filosofică este cea care transpare ca un fir roșu al întregii sale creații. În felul în care privește lumea, în întrebările pe care le pune, în poveștile pe care le construiește și în personajele pe care le aduce la viață, se simte mereu nevoia de a înțelege omul, cu toate contradicțiile, vulnerabilitățile și misterele sale. Pentru Schmitt, teatrul nu se rezumă însă la scrierea unui text, nici doar la istorisirea unei povești. Experiența sa de dramaturg, regizor și actor îi oferă o perspectivă complexă asupra acestei arte, în care cuvântul trebuie să devină prezență, iar ideea, emoție. Textul părăsește pagina, capătă un corp și o voce, iar întâlnirea cu publicul îi deschide sensuri noi. Poate că tocmai această trecere de la gând la scenă face ca teatrul să rămână un teritoriu atât de fascinant.
Pentru că, până la urmă, acesta este unul dintre marile daruri ale teatrului: ne scoate, pentru o vreme, din propriile certitudini și ne invită să privim lumea prin ochii altcuiva. Și când asta se întâmplă prin ochii unui scriitor spectacular, nu putem fi altfel decât recunoscători.
Despre această întâlnire specială, despre Éric-Emmanuel Schmitt și universul său, în curând la TVR Cultural.
