Teatrul lui Ionesco a început prin a pune în scenă o lume de fantoșe, de personaje interșanjabile, rod al unei insurgențe juvenile împotriva unui univers uman golit de autentic. Ceea ce surprinde la Ionesco este faptul că răul pe care îl vizează această dramaturgie scapă oricărei încercări de a fi arătat cu degetul: este un vid intrinsec, vidul de care e bântuită viața noastră, împreună cu subterfugiile prin care îl mascăm și care ne transformă, fără măcar să bănuim, în marionete.
“Cântăreața cheală”, Montarea lui Mihai Măniuțiu, pe care am văzut-o aseară la Bulandra, în interpretarea trupei Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara, pornește tocmai din acest vid și îl face să sune cât se poate de actual, într-un spectacol dinamic în care deconstrucția existenței aparente se petrece sub ochii noștri: conformismul, banalitatea, lucrurile mărunte care, la un moment dat, alunecă în absurd. Trecând, evident, prin comic. Căci de ce nu s-ar aplica și aici sintagma lui Nichita Stănescu “râsu’ plânsu’”? Râsul, ca reacție spontană la absurditatea existenței, plânsul tocmai la conștientizarea primeia.
Credit foto: Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara
Absurdul stă, în „Cântăreața cheală”, în fiecare replică a celor șase personaje, care ajung să tragă la un moment dat concluzia că experiența ne învață un singur lucru, anume că atunci când soneria anunță pe cineva, în spatele ușii nu se află, de fapt, nimeni.
Spectacolul se deschide cu monologul doamnei Smith, care face o lungă incursiune în meniul din care s-ar fi înfruptat în seara aceea, doar pentru ca mai târziu să se afle că ea și domnul Smith nu mâncaseră nimic toată ziua. Cuplul îi primește în vizită pe soții Martin, care descoperă, stupefiați, că sunt soț și soție, adică exact ceea ce ar fi trebuit să știe încă de la început. Cei patru vor primi apoi vizita căpitanului de pompieri, care întreabă cu interes despre eventualele incendii din oraș și este extrem de trist că nu arde nimic nicăieri, întrucât, după cum explică el, incendiile se importă mai greu, cu atâtea taxe. Aș glumi puțin, spunând ca aici realitatea ni se potrivește perfect. La fel și absurdul!
Cu alte cuvinte, căpitanul de pompieri vine cu gândul să găsească un foc pe care să-l stingă. Nici măcar nu contează dacă există sau nu vreunul, pentru că el trebuie inventat. Și aici ni se relevă paralela pe care Măniuțiu o trasează cu finețe cu realitatea de astăzi: și noi facem asta, noi, contemporanii.
Vă surprinde ce zic? Da, noi. Încercăm să găsim focuri de stins, subiecte pe care să le amplificăm la nesfârșit (vezi conflictul merdenea versus croissant!), indiferent dacă merită sau nu osteneala. Ca să nu mai vorbim despre fake news, despre dezinformare, despre tendința de a augmenta orice lucru care, în realitate, nu există. Revenind însă la Ionesco, pompierul este tot un personaj absurd, tot unul care se dezintegrează, așa cum se dezintegrează toate celelalte personaje în marasmul unui neverosimil greu de digerat.
Cea care pare ancorată într-o fragilă realitate este menajera. Ca Marie din „Lecția”, Mary mi se pare un personaj-conștiință, care prin solilocviile ei stabilește o anumită complicitate cu spectatorul. Dacă insolitul, cum se observă, nu e convingător fără o doză de aderență la realitate, atunci ea este tocmai punctul acesta de aderență, cel care dă consistență poeziei și fără de care explozia de comic și tragic nu s-ar declanșa.
Un fir roșu al montării (și la propriu, și la figurat!) mi s-a părut obsesia pentru origine. Toate personajele poartă costume inspirate din steagul britanic, foarte frumoase, de altfel, realizate de Luiza Enescu, ce demonstrează încă o dată în plus că sunt interșanjabile, măști ale unei realități iluzorii ce poate dispărea la orice pală de vânt. Că nu sunt altceva decât niște piese dintr-un puzzle al haosului, demonstrând decuplarea de realitate fapt care le face să treacă dincolo de ea, revenirea la materia brută ab initio. Un fel de deflagrație a conștiinței care trimite din nou la haosul primordial. Sau, mai bine zis, “vanitas vanitatum et omnia vanitas” (“Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte” din Ecleziastul).
Revenind însă la ideea de “pur englezesc”, piesa însăși își are obârșia într-un manual de învățat engleza fără profesor, franțuzesc, “Assimil”, ale cărui didascalii insistă, cu o încăpățânare comică, pe tot ce e „britanic”. La început apar însă și câteva elemente discrete care trimit cu gândul la Japonia, precum kimonoul doamnei Smith și acele ei de păr, demonstrând însă că absurdul nu ține cont de limite geografice, nici de granițe sau alte impedimente de ordin material! Domnul Smith pare, în schimb, un englez 100%: oricât ar vorbi soția lui, el își păstrează calmul britanic, citește ziarul și nu dă niciun semn că l-ar deranja. Poate doar fluturarea ceva mai energică a foilor și unele priviri aruncate pieziș.
Obârșia aceasta britanică, cu tot cortegiul ei de ironii involuntare, își găsește o prelungire neașteptată, aproape perfidă în simetria ei, în chiar montarea la care am asistat aseară la Bulandra: astfel, Măniuțiu nu pornește de la textul consacrat, cel care circulă de trei sferturi de veac pe scenele lumii, ci se apleacă asupra unei versiuni timpurii, anterioare celei dintâi, și îi alege finalul alternativ, imaginat de Ionesco însuși, unde limbajul, pulverizat până la ultima rămășiță de sens, lasă în urma haosului gândirii, nimic altceva decât vidul.
Însă dincolo de construcția textului și a montării, este demnă de menționat performanța actorilor din rolurile principale: Alina Ilea (Mary), Ion Rizea (căpitanul de pompieri), Matei Chioariu și Cristina König (soții Smith), Cătălin Ursu și Claudia Ieremia (soții Martin). S-au completat foarte bine unii pe alții și au alcătuit un mecanism perfect articulat, ceea ce nu era deloc ușor de obținut, câtă vreme personajele, fiind interșanjabile prin construcție, riscă mereu să se piardă unele în altele. Aici, jocul lor colectiv le-a dat consistență tocmai prin echilibrul ansamblului. Personaje construite cu nerv, fără a cădea totuși în tușa groasă a exagerării, și nici în clivajul atitudinilor disparate și egocentriste.
Ceea ce frapează însă spectatorul este fragmentarea timpului, anunțat cumva de celebrul Big Ben, un alt element ce marchează geografia teatrală. Doar că la un moment dat și pendula pare că o ia razna. Timpul, ca ordine comună și garanție a normalității, se desface sub ochii noștri, iar odată cu el se desface și logica după care se poartă personajele: insolitul nu e întâmpinat cu vreo reacție psihologică firească, ci este integrat aproape natural, și tocmai de aici izvorăște comicul care ne face să râdem fără să mai știm exact de ce. Pentru că aparent Ionesco nu are nevoie să inventeze arbitrar alte lumi, este suficient să descompună resorturile interioare ale personajelor, de cele mai multe ori tragice prin simpla lor existență, pentru a naște la rândul lor reprezentări derutante și paradoxale. Alter-ego-uri lipsite de substanță, de umanitate, de sens. Zmeie de hârtie rămase în bătaia vântului.
După această desfășurare de forțe a celor două familii și a menajerei, spectacolul urcă într-un crescendo aparent apoteotic, când absurdul lumii nu mai surprinde pe nimeni. Și așa pare că se încheie. Iar noi, spectatorii, izbucnim în ropote de aplauze, căzând totodată în plasa pe care Mihai Măniuțiu ne-o întinde cu foarte mare artă. Paradoxal, poate, dar spectacolul continuă printr-o rupere de ritm și inserția ramei de teatru în teatru pe care spectatorul nu are cum s-o anticipeze.
Metateatralitatea realizată de alte câteva personaje: Autorul (Bogdan Spiridon), Directoarea de teatru (Roberta Popa), Comisarul de poliție (Marin Lupanciuc) și Spectatorii, pare să se înscrie în acest final alternativ ales intenționat de Mihai Măniuțiu, ceea ce ar da ruperii de ritm o dublă încărcătură, de gest regizoral și de gest al autorului. Spectacolul devine o discuție metateatrală și se ancorează în actualitatea cotidiană, vorbind despre marasmul bulelor și despre dihotomia dintre cei care sunt cu noi și cei care sunt împotriva noastră: o ură viscerală care ajunge să anuleze ființa și amintește de cruzimea Inchiziției, de vremuri care au trecut și par paradoxal mereu actuale. Vi se pare cunoscut? Nu asta trăim zilnic în ciocnirea inerentă a bulelor noastre?
Poate că aici stă, de fapt, cheia montării. Dacă răul la Ionesco este vidul, vidul care ne bântuie și pe care ne străduim să-l mascăm prin conversații despre vreme, mâncare, coafuri și ceasuri care bat aiurea, atunci finalul lui Măniuțiu face un pas mai departe: ne arată că vidul nu rămâne în scenă, la soții Smith și Martin, ci devine contagios, ne așteaptă în sală, în felul în care aplaudăm, ne polarizăm și ne pedepsim unii pe alții. Ionesco ne invită să luăm în serios tot ce se întâmplă pe scenă, iar Măniuțiu duce invitația până la capăt: după ce am râs de absurd, ni se arată că nu e al lor, ci al nostru. Un spectacol care te pune pe gânduri și care te face să te întrebi dacă nu cumva, între timp, ai devenit și tu… rinocer?
Cântăreața cheală de Eugène Ionesco
- Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
- Regia artistică: Mihai Măniuțiu
- Decorul: Adrian Damian
- Costumele: Luiza Enescu
- Muzica originală: Mihai Dobre
Distribuția
- Domnul Smith: Matei Chioariu
- Doamna Smith: Cristina König
- Domnul Martin: Cătălin Ursu
- Doamna Martin: Claudia Ieremia
- Mary: Alina Ilea
- Căpitanul de pompieri: Ion Rizea
- Autorul: Bogdan Spiridon
- Directoarea de teatru: Roberta Popa
- Comisarul de poliție: Marin Lupanciuc
- Spectatorii: Laura Avarvari, Cristina Rotaru Chiperi, Iuliana Crăescu, Ana Maria Pandele Andone, Alina Spiridon, Jasmina Mitrici, Andrei Chifu, Darius Zet
Producător: Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
Premiera: 1 decembrie 2025, Atelierele Fabrica de decoruri
Durata: 1h 20′
Vârsta recomandată: 14+
Limba: română, cu traducere în engleză
Prezentat la: FNT 2026 (ediția a XXXVI-a), Sala Toma Caragiu, Teatrul Bulandra, 17 octombrie 2026, ora 19:00
