Vă spuneam într-o postare anterioară că tema ediției cu numărul 36 a Festivalului Național de Teatru este „(…)perfect uman”. Aseară am înțeles cât de bine a fost aleasă: prima parte a serii a fost dedicată imperfecțiunii. De-abia a doua, umanului.
Întâmplare? N-aș zice… ci mai degrabă excepția care confirmă regula. Așa cum era firesc, seara a deschis-o Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, organizatorul festivalului. A vorbit despre apropiere, despre emoție și despre adevăr, despre faptul că tocmai fragilitățile și întrebările noastre ne fac atât de umani. Cuvinte simple, pe frecvența festivalului. Și ar fi putut fi suficient.
Doar că a urmat primarul general, Ciprian Ciucu. Venise, ne-a spus, „pentru a arăta că le pasă”. Și, ca să se vadă cât de mult le pasă lor, oficialităților, a ales să ne vorbească despre riscul seismic al sălilor de teatru, etapele de consolidare și despre concursurile pentru managerii de teatre, cu mențiunea că nu sunt „aranjate”. Au curs „caiete de obiective”, procese „transparentizate” și experți care să se asigure de corectitudinea procesului de selecție. În seara în care teatrul românesc se strânge să se uite în oglindă, domnia sa a ținut un briefing de ședință de consiliu. Nu știu cum sună pentru voi, dar mie mi s-a părut că citea un proces-verbal fix la nunta celui mai bun prieten!
Nu pun la îndoială că subiectele sunt reale. Dar există momente pentru ele, iar aseară nu a fost unul. Anvergura serii cerea măcar un gând despre teatru, nu despre grafice de execuție! Și, dacă tot vorbim de „ne pasă”, nu pot să nu îmi amintesc de comasările instituțiilor de cultură aflate în subordinea primăriei care au avut loc în martie. Chiar de Ziua Mondială a Teatrului! Făcute din dorința de a limita “risipa”! Că doar la cultură se risipesc cei mai mulți bani publici!
Da, sunt rea, ştiu. Dar parcă mult prea multă poleială, prea multă limbă de lemn care ascunde în realitate găunoșenia unei lumi aflate la ani lumină de ceea ce înseamnă creație adevărată. Dar care, paradoxal, îi diriguieşte destinul. Că doar… așa-i în tenis! Sau… în teatru! 😉
Revenind însă la jurnalul meu de festival… După caiete de obiective și procese transparentizate, am înțeles ce înseamnă, de fapt, pustia care ne înconjoară: un loc fără povești, un loc în care cuvântul a secat și odată cu el și sufletul celui care așteaptă însetat să-l asculte. Căci ce poate fi mai fecundă decât rodnicia fără sfârșit a înlănțuirii cuvintelor spre sublima desfătare a urechii avide de povești?
„Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie” pornește exact de aici. Pustia lui Purcărete nu e nisip. Nu este deșert fără sfârșit. E ce rămâne când poveștile se termină, când sufletul se usucă „înecat în hârdăul cu melancolie”, după cum afirmă însuși conducătorul Bagdadului, cel mai puternic dintre toți stăpânitorii lumii. Pe scenă, padișahul, interpretat de Pali Vecsei, a trăit tot, a gustat tot, a auzit tot. Nimic nu-l mai mișcă și nimic nu-l mai miră. Nu își mai dorește nimic dintre bucuriile care fac să tresalte inimile oamenilor de rând. Singurul lucru care îi mai lipsește este o poveste pe care să n-o fi auzit încă. Și tocmai pentru că o caută este dispus să și moară dacă aceasta nu i se va revela la un moment dat: „Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie”.
În jurul lui, Purcărete a țesut o lume din fire ce apar pretutindeni: oameni legați de ele, încă de când intri în sală, ca niște prizonieri de bunăvoie ai poveștii care urmează să se nască. Covoare orientale pe pereți și pe podea, care absorb personajele și le scot din nou lumină. Opt pianine vechi în care muzica lui Vasile Șirli se naște parcă pentru prima dată. Sunete care se adună, se împletesc și te cuprind. Peste treizeci de actori ai Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu care devin împletitori de povești în încercarea de a păstra viul, așa cum odinioară încerca Scheherazada. Doar că ea lipsește din viziunea lui Pucărete. Este înlocuită de orice cap limpede care știe să spună povestea lui Abul Hossein Yemenitul. Care se dezvăluie, palimpsest creat cu ingeniozitate din zeci de alte fragmente de povești, doar celui care reușește să treacă dincolo de iluzia realității cotidiene.
Norocul nostru, al privitorilor, că de data aceasta avem rolul djinilor din poveste. Avem dreptul să tragem cu ochiul dincolo de cortină, dincolo de covoarele zburătoare și mai ales dincolo de moarte, pentru a afla ce s-a întâmplat cu Abul Hossein Yemenitul și cu povestea sa neterminată.
Dincolo de toate însă nu există eroi perfecți. Pentru că nici noi, spectatorii, nu suntem perfecți. Prințul din poveste are un defect fizic dincolo de frumusețea sa extraordinară, iar spectacolul nu se ferește să râdă de el, cu tandrețe. Exact asta înseamnă (…)perfect uman: să accepți că iluzia perfecțiunii e doar o poveste frumoasă, iar adevărul stă în crăpăturile ei.
Nu cred că spectacolul de aseară a fost o alegere întâmplătoare. Cum altfel ai deschide un festival al (im)perfecțiunii dacă nu cu o poveste despre setea de povești, ca un alter ego al teatrului? O poveste despre umanitate, prezentată… sub toate formele ei. Inclusiv fiziologice. Căci unde ai libertatea de a trece granițele morții și de a te mișca nestingherit pe tărâmul de dincolo decât pe o scenă de teatru?
Poate că cineva a înțeles că teatrul românesc nu are nevoie de mai multe discursuri, ci de mai multe povești. Pentru că, atunci când ele lipsesc, suntem sortiți să trăim în pustie.
